UN  SCURT POPAS

 

            Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, la întretăierea drumurilor ce coborau în şesul de la vărsarea pârâului Boldeştilor, în Valea Vidrişorii, un moţ, Gomboş, îşi avea: casa, pieptănuşii, moara şi birtul. Dar oamenii, nu se ştie de ce, îi spuneau Maciu, ei mergeau la Maciu, poposeau la Maciu.  Maciu era bun gospodar şi avut, socotit un om bogat în sat, cu mult pământ. Locul¹ unde-şi avea gospodăria era un vad bun, pentru că, pe vremea aceea multă lume trecea pe aici, ducându-şi mărfurile într-o parte sau alta peste munte, pentru că aici se întâlneau drumurile de pe Valea Arieşului, care apoi se ramificau spre Hălmaj,  Bulzeşti, Tomnatic, Blăjeni şi Citeră. Iar oamenii, care trecea în sus şi-n jos, se oprea pentru odihnă, pentru că la Maciu se găsea un pahar de băutură şi mâncare.  

            Revoluţia trecuse demult, oamenii se reaşezaseră la treburile lor de zi cu zi, bărbaţii cu prelucrarea lemnului, văsăritul, cu plecatul la ţară cu ciubere, iar femeile cu copii, torsul, ţesutul, vitele şi gospodăria.

            Numai Iancul nu-şi găsea locul, ci cutreiera, cutreiera, pe dealuri şi văi,  prin satele moţilor. Cu toate că provenea dintr-o familie bogată, cu frate preot, cu casă la Vidra de Sus, nu avea starea sufletească necesară ca să stătea prea mult pe acasă. Se simţea bine dacă umbla prin ţară, îndeosebi prin Ţara Crişului Alb, Ţara Zarandului.  Aşa că tot mereu pleca peste Muntele Gaina, pe Dealul Hălmajului, coborând la Hălmaj, şi de aici prin  satele de pe Valea Crişului. În peregrinările sale poposea pe la oameni, le asculta păsurile, se odihnea şi iar pleca mai departe când şi cum vroia, fiind bine primit peste tot şi ospătat cu ceea ce aveau gazdele mai bun. Nu supăra pe nimeni şi nu era supărat de nimeni. Autorităţile timpului îl evitau. Cele câteva experienţe trăite de acestea, când încercând  să-l şicaneze pe Iancu au ajuns în situaţia de a declanşa revolte în masă a românilor, au fost destul de convingătoare pentru a înţelege că Iancu este atât de iubit de oameni încât a se atinge de Iancu este un risc prea mare.

            Într-un început de toamnă, pe drumul ce-l ducea la Hălmaj,  Iancul se opreşte din nou la birtul Maciului. Se aşează să se odihnească la o masă aşezată la umbră afară.  Maciul când îl vede pe domnul Iancu – că aşa-i spuneau – îi aduce repede mâncare şi băutură. Vestea² că Iancul este la Maciu s-a dus, ca purtată de vânt,  prin cringurile³ din jur. Bărbaţii femeile aleargă de pe dealuri să vină să-l vadă şi să-l audă pe domnul Iancu; mulţime de oameni curgând de prin cringurile din jur. Mamele îşi iau copii cu ele:  <<- Să-l vadă, să-l audă şi ei pe Iancu.>>

            Nu isprăveşte ca bine de mâncat, că şesul⁴ de lângă birt se umple de lume. Toţi oamenii doreau să-l vadă şi să-l audă pe Iancu vorbind. Adunându-se aşa multă lume, ca să fie auzit şi văzut de toţi, Iancu se urcă pe o masă. Stând în picioare pe masă, începe să le povestească oamenilor despre revoluţie, cu un glas puternic, cu o înflăcărare şi o putere de convingere ieşite din comun. În pledoaria sa pentru cauza naţiunii române, le vorbeşte oamenilor  despre: soarta şi visurile românilor, zbaterile pentru a se organiza şi a se afirma ca naţiune.  Le vorbeşte despre:  revoluţie şi idealurile revoluţionarilor, despre ce a dorit el să facă, despre unde au luptat şi cum au luptat, despre moartea lui Ion Buteanu, Petre Dobra şi alţii tribuni şi luptători  omorâţi în luptele cu ungurii, despre ceea ce au obţinut românii şi mai ales despre ce nu au obţinut. Despre acei conducători  români care  i-au amăgit pe români cu aşa zisele promisiuni ale împăratului, despre acei români care s-au hoţit, şi au trecut de partea împăratului, apărând imperiul cu viaţa a mii şi mii de români.

            Într-un târziu ajunge şi la partea tristă, a eşecurilor revoluţiei şi ale lui ca şi conducător,  a anilor de după revoluţie, ani nefericiţi pentru români, ani în care promisiunile românilor aflaţi în slujba Curţii de la Viena şi Împăratului se dovedesc păcăleli şi minciuni. <<Bruma de drepturi obţinute în timpul revoluţiei au fost treptat şterse de autorităţi, încât s-a ajuns că acum, noi românii, să avem drepturi mai puţine decât ungurii care au luptat împotriva împăratului. Românii crezând în minciunile delegaţilor la Împărat s-au lăsat prostiţi, păcăliţi… Singurii care au profitat au fost Împăratul şi niemneşii⁵.>>

            Dar, continuă el, acum este târziu pentru români de a mai lua arma în mână pentru a mai schimba ceva, vremurile nu ne sunt favorabile, poate altă dată, în alte vremuri, dacă românii vor fi mai deştepţii şi mai uniţi…, dar fără el!

            <<- Amu-s obosit şi mă simt sfârşit… Io no-i mai apuca vremurile alea. Poate copii ăştia, dacă or putea înţelege să se unească pentru un crez al tuturor şi să nu se mai lase năimiţi,  minţiţi şi păcăliţi aşa de uşor ca noi... şi dacă vom avea mai puţini hoţi şi mincinoşi printre noi.>>

            Cu tristeţe le spune că visurile lui şi a naţiunii române au rămas neîmplinite, mulţi oameni au murit pentru naţiunea română, dar cu toate că au fost neînvinşi  în luptă, naţiunea română a fost învinsă prin târguielile viclene cu împăratul a unor domni ce-şi spun români,  şi de aceea supărările şi amarul nu-l mai lasă. << M-am încrezut în domnii noştri, dar unii⁶ din ei ne-au minţit şi s-au hoţit. Supărare cea mai mare nu-i pe împărat, că el este departe şi nu ştie ce este aici, ci-s supărat rău pe acei români în care naţiunea a avut încredere dar care ne-au hoţit. >> De aceea nu doreşte să-i  mai caute, nici să mai ştie de ei, nu mai umblă pe la casele lor că nu mai are încredere în ei.  <<De umblat umblu pe la cei ce mă înţeleg, sunt drepţi, cinstiţi şi care nu vor să se folosească de mine…>>

            Vorbind despre motivele peregrinărilor sale spunea că: frumuseţea dealurilor şi văilor, satele oamenilor pe unde hoinăreşte, bunătatea şi înţelegerea oamenilor, mai ales a celor din Ţara Zarandului, îl mai ajută să uite. Apoi necăjit, îşi scoate fluierul de la chimir şi spune că singurul care-i mai ostoieşte amarul este numai acesta, arătând spre fluier.  Poate pentru a mai însenina tristeţea care se lăsase peste mulţimea de ascultători începe să cânte din fluier Marşul lui Iancu. Mulţimea cu lacrimi în ochi se uita şi asculta.

            <<No, io mo-i duce!, spune el după ce fluierul tăcu. >>

            Coboară de pe masă şi pleacă, trecând agale printre oamenii, care în linişte şi trişti îi fac loc  Iancului să treacă. Iar el, doinind din fluier,  iese la drumeagul ce duce spre Dealul Crişului.

            Fără ca nimeni să se grăbească se plece, îl petrec din ochi pe Iancu, care continuând să cânte din fluier, merge spre suişul dealului. După ce se pierde în cotiturile drumului care urcă pe muchia dealului, oamenii se împrăştie tăcuţi pe la casele lor.

            După spusele bătrânilor aceasta a fost ultima dată când vidrişorenii l-au mai văzut pe Iancul viu.

            După ce a ajuns la Hălmaj, a trecut şi pe la Baia de Criş unde într-o noapte şi-a găsit liniştea. 

(După o povestire de demult spusă de Letiţia Jude - născută Bold)

 

Note:

1. Casa era aşezată pe un tăpşan dinspre Dealul Hapului. Pe vremea respectivă oamenii pentru a se feri de inundaţiile care erau frecvente la topirea zăpezilor, nu-şi construiau casele lângă vale. În prezent pe locul respectiv este casa lui Bold Roman.

2. Veştile se transmiteau extrem de uşor, de pe un deal pe altul, dealurile fiind apropiate şi populate se putea uşor vorbi de la un deal la altul, de la un cring la altul.

3. Cringuri – pâlcuri de case aşezate pe terasele adăpostite ale dealurilor, în apropierea surselor de apă şi combustibil, cu căi de comunicaţie uşoare prin utilizarea ca mijloc de transport calul. Cringurile reprezenta o eficientizare nemaiîntâlnită  a unui ecosistem muntos în folosul comunităţilor umane, cu producţii mari în special animaliere într-un relief muntos. Acest mod de existenţă, extrem de eficient şi productiv în valorizarea resurselor premontane şi montane, este  menţionat de Herodot în scrierile sale, fără însă ca acesta să le înţeleagă rostul.

4. Şesul este situat între fosta şcoală primară şi casa lui Bold Roman.

5. Niemneş – nemeş. Nemeşii erau o pătură socială cu oameni foarte activi, ce a început să se formeze odată cu venirea armatelor habsburgice în Transilvania. Era constituită din persoane cu spirit întreprinzător, care sesizând oportunităţile oferite de Armata Austriacă şi Curtea de la Viena cu tot sistemul ei administrativ, s-au lansat în afaceri profitabile cu aceste noi instituţii influente în acest spaţiu geografic. Adaptându-se foarte bine politicii necesare momentului respectiv şi fructificând oportunităţile s-au îmbogăţit rapid. Deja în timpul Răscoalei lui Horea deveniseră extrem de bogaţi şi influenţi politic în imperiu.  O mare parte din nemeşi erau români sau de origine română, mulţi erau aromâni veniţi din sudul Dunării. Ei  sau părinţii lor s-au adaptat rapid cerinţelor imperiale şi pentru a fi mai credibili şi-au mai adăuga la nume un „ sz”, „k” „y”, au mai dublat nişte litere, au schimbat religia, şi-au botezat copii cu nume la modă, vorbeau ungureşte şi nemţeşte, se îmbrăcau după moda de la Viena sau Budapesta, gândeau după cum se gândea pe la Curtea de la Viena,… şi determinau Curtea de la Viena să gândească ca ei. Au cumpărat moşii, iar la mulţi dintre ei Curtea Imperială le-a acordat titluri nobiliare. Nemeşii nu erau iubiţi nici de români şi nici de nobili unguri.

6. Unii istoric au găsit dovezi că o parte din elita naţiunii române în timpul revoluţiei au folosit rezistenţa românilor din Munţii Apuseni mai mult în folosul lor de a urca în graţiile  Împăratului şi demnitarilor imperiali, sacrificând interesele naţiunii, pe Iancu şi tribunii lui cât şi pe luptătorii moţi.

               Profesor

 Laurenţiu Jude

Colegiul Naţional ,,Horea Cloşca şi Crişan" Alba Iulia