Moștenirea lui Avram Iancu

I. Introducere

            Se împlinesc peste 150 de ani de la trecerea în panteonul eroilor neamului românesc a lui Avram Iancu, ani în care urmaşii săi i-au cinstit an de an memoria.  

            Avram Iancu este „un simbol pentru neamul său: al celor mai generoase aspiraţii de libertate, pe care le-au plămădit Românii din Ardeal, într-o nouă epocă de asuprire” (Silviu Dragomir).  Acum, pe Avram Iancu, poporul îl percepe ca pe un mare conducător politic şi militar al neamului, făuritor de ţară, care s-a născut atunci când neamul românesc avea cea mai mare nevoie şi a acţionat în momentul în care fiinţa poporului român din Ardeal a fost în pericol de a fi ştearsă din istorie. Avram Iancu era „un erou către care se îndreptau toate nădejdile poporului român din Ardeal”(Silviu Dragomir). 

            Moştenirea lui Iancu este existenţa naţiunii române în Ardeal. Fără moţul Iancu, maramureşanul Buteanu, sibianul Bărnuţiu,  şi toţi ceilalţi care s-au adunat în jurul lor la 1848, naţiunea română din Ardeal nu ar mai fi.   Moştenirea lui Iancu a făcut posibilă România Mare, fapt ce face ca valoarea politică a faptelor sale să fie uriaşă pentru români.

            În acele momente istorice de cumpănă pentru Transilvania, Avram Iancu a înţeles  că poporul român mai are nevoie de încă o jertfă pentru renaşterea sa, din mocirla nedreptăţilor istorice,   renaştere  ca popor cu drepturi egale între popoare, aflat atunci în luptă cu nobilii maghiarizaţi sprijiniţi de Ungaria.

            Se împlinesc 140 de ani de când lupta politică dintre cele două naţiuni, maghiară şi română, când se estompează, când este din nou aţâţată de forţe oculte, cu toate că ungurul şi românul se înţeleg foarte bine şi nu au nimic de împărţit decât greutăţile pe care şi unul şi altul şi de cele mai multe ori împreună trebuie să le depăşească.

            Poate că acum după 140 de ani este posibil să se analizeze cu luciditate, dincolo de ambiţiile politice externe sau interne, ce a determinat ca neamurile existente în spaţiul panonico-transilvan, să fie împinse la un moment dat să lupte unele împotriva altora în anii Revoluţiei de la 1848-1849[i],  neamuri care cu 1000 de ani în urmă au pornit împreună să ctitorească o mare ţară, într-un moment de slăbiciune politică a marilor puteri[ii] de atunci; neamuri ce au visat la o Dacie Mare[iii].

            Cu un mileniu în urmă, la instaurarea dualismului valaho-arpadian[iv], populaţia autohtonă era formată din oameni liberi, marii iubitori de moşie şi de ţară, organizaţi în obştii săteşti, nobili[v] , meseriaşi etc., a căror ambiţii politice majore se măcinau între mulţimea de ţărişoare a acestui spaţiu, aflate de regulă sub hegemonia politică şi religioasă a Ţaringradului.

            Trecerea arpadienilor la catolicism accelerează procesul de formare a unei noi pături nobiliare catolice, intitulată mai târziu sub numele de „Natio Hungarica[vi]”care în prima etapă aduce transformări la vârfurile societăţii, menţinându-se drepturile cetăţeneşti  a celorlalte stării care participă cu drepturi politice la viaţa societăţii. Mai târziu, măsurile întreprinse de noii regi veniţi din apus, care datorită misiunii apostolice acţionează în stil cruciat,  cât şi interesul oaspeţilor,  încep să afecteze structurile sociale până la baza societăţii. Nobilimea valahă în ansamblul ei, mai întâi prin vârfurile sale, suferă treptat influenţa favorurilor regale beneficiind de  asistenţa mutuală dorită în confirmare prin acte regale a domeniilor avute din străvechime, dobândind treptat o nouă înţelegere a societăţii în curs de formare,  în folosul lor, ca urmare  a cruciadei Apusului Catolic, asupra Estului Ortodox. Toate aceste favoruri regale şi protecţii regale şi recunoaşteri regale aveau ca preţ: trecerea la catolicism şi aderarea la mediul existent în jurul familiei regale, aderarea la noua  societate de nobili, fapt ce  a favorizat fenomenul integrării în noua politică europeană. Astfel au loc puternice transformări sociale care au dus la elite politice înstrăinate[vii]  prin care: urmaşii tarabostesilor[viii]:  nobilii valahi, numeroşi urmaşi de cnezi şi numeroşi  voievozi s-au metamorfozat[ix] în centrul de putere al nobilimii regale,  care ajung ca , în prima jumătate a secolului al XVI-lea, să formeze o nouă castă  „Natio Hungarica”.  În acelaşi timp au fost create în spaţiul valah „centre de putere străină[x]” prin aducerea de oaspeţi, infuzia de nobili străini şi slugi ale nobililor, urmată de împărţirea Transilvaniei în trei părţi: partea nobililor, a secuilor şi a saşilor. Ungaria şi Transilvania fiind supuse unui proces asemănător cu cucerirea normandă a Angliei saxone în anul 1066 ce a dus la o schimbare profundă şi treptată a acesteia; asemănări până la identitate sunt şi cu derularea cruciadelor în Palestina, pentru Eliberarea Sfântului Mormânt.

        Transformarea nobilimii valahe vechii într-o nobilime nouă tot valahă dar catolicizată organizată acum după sistemul feudalismului occidental s-a făcut treptat[xi] în paralel cu aducerea păturii majoritare libere (iobagi), ce asigura trăinicia ţării,  în starea de şerbie cu sprijinul autorităţii regale.

         Faptul că după sute de ani termenul iobag[xii] era sinonim cu valah este o dovadă a faptului că în anturajul regal, armată, dregătorii erau un număr majoritar de valahi, care odată cu scăderea puterii regale au pierdut şi din libertăţi.   Venirea regilor apusului, care i-au declarat şi schismatici, a grăbit procesul de înrobire şi de înlăturarea lor din rîndul stărilor transilvane, prilej prin care setea de înavuţire a nobilimii valahe, a oaspeţilor veniţi din apus, a noilor înobilaţi, nevoia de domenii  ale noilor mănăstiri, determină treptat autoritatea regală, voivodală şi princiară să treacă oameni liberi în starea de dependenţă faţă de noii nobili, de mănăstiri catolice, de saşi şi secui.

            Multe revolte de repunere  în drepturi a acestor oameni liberi din anii: 1324, 1437,1480, 1514, 1600, 1784 şi 1848[xiii] au fost sortite eşecului. În urma Răscoalei de la Bobâlna şi războiului Ţărănesc a lui Gheorghe Doja, clasa dominantă nobilii, secuii şi saşii, dieta emit legii prin care aduc pe periculoşii valahii luptătorii pentru un restituţio in integrumm în cea mai cruntă şi mizeră formă de existenţă, încât nici nu mai erau  consideraţi că sunt în drept  de a mai trăii în egalitate cu ceilalţii, erau numai toleraţi[xiv], deci în imposibilitate de a-şi mai revendica drepturile, libertăţile şi domeniile avute cândva.

            Între cele două părţii: pe de-o parte nobilime-saşi-secui şi pe de altă parte valahi (schismatici)  s-a stabilit în timp o relaţie de tip aparheid.

            Ca măsură de prevenire a redeşteptării acestei păturii de foşti oameni liberi, aduse în starea de cea mai joasă umilinţă, de-a lungul istoriei s-a practicat sistematic „decapitarea[xv]” naţiunii valahe, prin absorţia sistematică a persoanelor valahe valoroase în rândurile slujitorilor nobilimii, care în timp puteau accede la poziţii sociale importante în voivodat respectiv principat, sau în ierarhia bisericii catolice. Această decapitare, în sensul atrageri a celor cu posibilităţii intelectuale deosebite de partea nobililor a asigurat atât un proces de deznaţionalizare mai extins cât şi o slăbire permanentă a posibilităţilor de a se emancipa a valahilor. Valahii fiind menţinuţi permanent în stare de inferioritate politică, de a nu se putea manifesta politic în luptele politice fireşti ale societăţii. Astfel că naţiunea valahă practic nu exista politic, nu mai reuşea să-şi ridice capul, să se mai ridice din genunchi, nu mai reuşea să-şi formeze o elită politică pentru că aceasta, cum se năştea şi se forma, trecea în tabere străine[xvi]. Naţiunea valahă devenise producătoare de elite politice înstrăinate. Istoria ne oferă numeroase exemple de valahi, ca personalităţi valoroase, erudiţi ai timpului, care cu toate că erau de origine valahă nu şi-au mai amintit de poporul din care proveneau decât în treacăt, decum să mai lupte pentru drepturile şi libertăţile acestuia..

            Valahii astfel lipsiţi permanet de conducătorii devotaţii lor, ajunseseră într-o stare de plâns şi de deznădejde în acele vremuri, convinşi că nu mai sunt capabili, că nu mai au vigoarea necesară pentru ca din trunchiul lor să mai dea lăstare care să-i poată organiza şi conduce lupte pentruspre emanciparea lor. Valahii se vedeau ca un copac sortit uscării…tot ceea ce era bun şi valoros era luat de străini…!

            Poziţionarea lui Avram Iancu în primele rânduri pentru afirmarea naţională a valahilor (românilor), face ca valoarea politică a acestui erou să fie  impresionantă pentru români transilvăneni unde intrase în tradiţie ca elita valahă să-şi părăsească neamul.

            De fapt totul începuse cu sute de ani în urmă când orgolioasa şi iubitoarea de moşie clasă politică a valahilor: conducătorilor de ţară (voivozi, cnezi, tarabostes), domnii de pământ (nobilimea locală) din dorinţa de a parvenii în noua societate a evului mediu se metamorfozează în catolici  intrând în casta „Natio Hungarica”, apoi generaţiile următoare deveneau maghiari în paralel cu o altă transformare a propriului neam din oameni valahi liberi în robi schismatici, iar pământurile obştiilor săteştii să fie acaparate de marile domenii feudale. Aceste transformării, stimulate de oaspeţii[xvii] din  vestul Europei, ca elemente de progres în acest spaţiu geografic, capătă aspecte colonialiste şi de luptă împotriva schismaticilor, de aparheid, ce determină o puternică scindare a populaţiei ce în timp va duce la naşterea naţiunii române şi maghiare transilvane.

                  Pentru a nu ne mai retrăi[xviii] istoria trebuie înţeles modul în care au fost utilizate resursele pontico-transilvane în defavoarea autohtonilor, analizate conjucturilor favorabile elaborării şi implementării cadrul legal de aparheid[xix], studiate procedurile juridice prin care părţii deposedate i s-a negat posibilitatea de a-şi mai revendica resursele avute[xx].

             Istoric este acum evident că această negare a existenţei juridice ca naţiune, nu a dus la altceva decât la o luptă ce a durat secole, pentru afirmarea juridică a existenţei celor decăzuţi din statutul lor de oameni liberi stăpâni pe propriile domenii şi pentru un „ restitutio in integrum[xxi]” a ceea ce li se răpise cu forţa pentru că erau schismatici.

            Înţelegerea corectă a  fenomenului revoluţionar din Transilvania, înţelegerea valorii jertfei pentru dreptate, libertate şi fraternitate în acest spaţiu transilvan a lui Avram Iancu, nu poate fi dobândită în afara cercetării şi înţelegerii, întâi şi-n întâi, a evoluţiei de-a lungul  istoriei a cadrului social şi politic din Transilvania, ce a dus în timp de secole la căderea în cea mai cruntă şi nemiloasă robie a neamului valah schismatic, la nobili, secui şi la oaspeţii.

            Periplul de-a lungul mileniului II al istoriei transilvane poate să ne ofere câteva repere ca răspuns la întrebarea: Cum s-a putut ca un grup mic de oaspeţi din apus împreună cu elita locală înstrăinatăsă facă ca cea mai mare parte din populaţia autohtonă să devină străină în propria ţară, şi să ajungă cu statutul de tolerat, sau "Cerşetori de existenţă[xxii], în propria ţară?! ( V Marinesc)”

 

I. Spaţiul carpato- dunăreano –pontic, spaţiu trac- scit-get-dac-valah[xxiii]

            Spaţiul carpato-dunăreano-pontic bogat în resurse, favorabil existenţei umane începând cu multe milenii în urmă a fost dens populat, şi a constituit o sursă de populaţii albe, pentru lumea întreagă de atuncii şi până azi. Densitatea mare a urmelor de locuire umană preistorică situează acest spaţiu pe poziţia de leagăn al civilizaţiei europene şi asiatice. Menţionat în antichitate ca o unitate populaţionalădistinctă de Herodot:  "După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrînt", dar nu au determinarea necesară spune tot Herodot:     "Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi". Iar despre geţi:"Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci". Nu sunt uitaţi nici, cei pe care unii îi numesc sciţi: TyraGeţii aşezaţii în Nordul Pontic( Marea Getică) . MasaGeţi care au populat până în Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară; după cum nu sunt uitate şi alte denumiri: “Dahii şi dachii tot unii sunt”,şi-i găsim în nordul lacului Aral. O mulţime de informaţii privind numărul imens a acestei populaţii unitare dar extrem de dezbinate, întemeietoare de ţări şi oraşe: după cum spun cronicile regina masageţilor  Tomiris a întemeiat Tomisul dobrogean...

            Alţi vecini alte nume!  Germanii[xxiv] la începutul mileniului I ei se numesc daci împreună cu danezii şi olandezii, iar la originea germanilor era Boerinus (Boierul). Denumesc celelalte populaţii ca: Valoni, Velşi, Valahi[xxv], etc. care erau ceilalţi; în credinţa Goţilor - Valhala, respectiv Valahia, era tărâmul unde li se duceau sufletele. În vechime, Valea Dunării era „locuită de cei care o venerau pe Dochia”. (Gherga A.)

            In concluzie: aceste populaţii carpato-danubiano-pontice au fost denumite de vecinii în mod diferit[xxvi] în diferite etape istorice, la fel cum şi azi acest fenomen este des întâlnit!

 

II. Cetele de călăreţi dunăreano-pontice

            Cavalerul trac[xxvii] şi Cavalerii danubieni. Spaţiul carpato-dunăreano-pontic este presărat cu vestigii istorice privind călăreţul şi cetele de călăreţi cu rol important în viaţa comunităţilor. Eroul, întemeietor de neamuri, întemeietor de ţară, la fel ca eroii olimpului grec, zeu luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac. Zeu suprem al agriculturii şi al păstorilor războinici, reprezentând binele care învinge răul. Cavalerul trac păstrat până în prezent în religia noastră prin Sfântul Gheorghe călare pe cal ucigând balaurul, în căluşerii şi dansul căluşul. Tradiţia vorbeşte de călăreţi şi cetele lor ca ctitori de ţară a ţărilor valahe.

            Prin secolul IX în nordul Mării Negre (Marea Getică) şi Deltei Dunării, printre neamurile valahe vin „cetele de călăreţi” ce ctitoresc câteva Mari Familii războinice pontice[xxviii], solicitate de ţările din acea vreme[xxix], în ajutor, ca mercenari în războaiele lor. Înregistrate în documentele timpului după numele Familiei din care făceau parte conducători lor, „kende[xxx]” şi a secundului său „gyula” (la acea dată Almoş tata lui Arpad) ca maghiari. În timpul unei campanii militare, ţara locuită de acest conglomerat de Familii este ocupată de pecenegi. Armata arpadienilor, în bătălia care s-a dat este învinsă, iar cei scăpaţi din bătălie,  sub conducerea lui Arpad[xxxi] îşi caută o nouă ţară trecând în Câmpia Panoniei, şi se stabilesc în  Ţara Ugvarului[xxxii].

 

III. În Câmpia Panoniei

            Câmpia Panoniei la momentul respectiv era populată de: urmaşi ai dacilor[xxxiii] liberi(vlahi, valahi, blahi, olahi, români[xxxiv]), slavi, cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici, germanici din Pannonia etc. care se vor aduna în jurul componentei arpadiene catalizatore finice, maghiare etc. nou sosite.  Organizaţi[xxxv] în mici formaţiuni statale[xxxvi] erau disputaţi între  Principatul Bavariei, Imperiul Morav şi Ţarigrad[xxxvii] (Constantinopol), ca teritorii vasale şi ca apartenenţă religioasă prin călugării veniţi de la Roma sau de la Ţarigrad. Cetele de călăreţi arpadiene, nou venite, mai organizate decât autohtonii şi cu o tehnică militară mai bună, profitând de rivalitatea dintre ţărişoare, de orgoliile conducătorilor şi dorinţa de a se elibera de sub „protecţia vecinilor” , reuşesc să le adune într-o structură militară organizată, puternică şi durabilă în jurul anului 900. Autohtonii s-au acomodat cu noii cuceritori, cu care au intrat în asociaţie ca parteneri: în jurul arpadienilor formându-se o alianţă puternică de popoare, în care pe lângă arpadieni existau voivozi, cnezi locali.

            Această organizare, conglomerat politico-militar, arpadiană este neunitară, cu mulţi conducători (fraţi, fii, veri etc. ce stăpâneau porţiuni din acest spaţiu carpato – danubiano –pontic), unii dintre ei cu o autonomie relativ mare[xxxviii], mulţi dintre ei cu nume valahe, alţii cu alianţe  matrimoniale cu prinţese autohtone[xxxix], alţii aleşi ca şi conducătorii[xl] ai ţărilor valahe. Arpadienii puseseră la egalitate[xli] pe toţii participanţii[xlii] la ctitorirea[xliii] acestui nou stat[xliv] în Centrul Europei, legat religios de Constantinopol[xlv], prin episcopii veniţi de acolo, cu sediul la Alba Iulia actuală[xlvi].

            Câmpia Panoniei, cu o populaţie sedentară bine situată economic, asigură resursele umane şi materiale necesare ca cetele de călăreţi arpadiene să-şi  reîmprospăteze efectivele. Armata arpadiană întărită cu noi cete de călăreţi autohtone[xlvii], războinice[xlviii], ce şi-au oferit serviciile arpadienilor, se impune ca o nouă putere militară în acest spaţiu geografic. Campaniile militare ale arpadienilor ajung până în nordul Germaniei, pe coasta Atlanticului, în Peninsula Iberică, în sudul Peninsulei Italice, în Imperiul Romaniei (Bizantin)[xlix].

           

IV. Dezastru militar şi  noi orientări politice

            Înfrângere catastrofală a armatelor panonice  conduse de Bulciu[l], la Lechfeld, la 10 august 955, a determinat reorientarea  politicii interne şi externe  a arpadienilor. Pe plan intern se fac eforturi pentru creşterea autorităţii centrale prin alianţe matrimoniale: Géza(971-997) se căsătoreşte  cu Sarolta, fiica conducătorului  ( Gyula) de Alba Iulia. Pe plan extern se caută sprijin la Ţarigrad şi la Roma pentru recunoaşterea regelui şi a Ungariei.

            Trecerea de la ortodoxism la catolicism a lui Voicu[li] fiul lui Geza şi Sarolta  aduc arpadienii sub puternica influenţă a Romei, şi la primirea "misiunii apostolice"[lii].   Statul apostolic ungar, în curs de formare, devenind misionar prin excelenţă, face  primul pas spre conflictele religioase ce stau să vină în acest spaţiu geografic între catolici şi ortodocşi[liii]. 

            Deşi tensiunile datau de multă vreme între creştinătatea latină şi cea greacă,  Marea Schismă din 1054 împarte creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) şi estică (ortodoxă), urmată de o luptă acerbă dintre cele două părţi[liv]. Atacul militar cruciat din anul 1204, soldat cu cucerirea  Ţarigradului (Constantinopolului), pune capăt rezistenţei armate a Patriarhului de la Ţarigrad, rămânând un câmp liber de acţiune pentru Misiunea Apostolică[lv] a Romei. Ca urmare şi-n Transilvania[lvi], Valahia şi Moldova  evenimentele se derulează mult mai rapid.  Expansiunea misiunii apostolice peste Carpaţii se desfăşoară cu succes prin episcopiile extracarpatice din Valahia şi Moldova, spre Gurile Dunării cu ieşire la Marea Neagră.

            Regii de la Buda, utilizând excelenta capacitate organizatorică a clerului catolic cât şi gradul de cultură organizaţională deosebit de unitar şi avansat pentru acele vremuri reuşesc spre deosebire de sistemele de conducere anterioare (din mileniul I) să creeze un sistem birocratic extrem de funcţional şi extrem de necesar funcţionării unui stat. Ajutorul dat de papalitate şi Apus prin: membrii ordinelor militar religioase cruciate venite din Palestina, disponibilitatea unor aventurieri – militari de carieră din Vest cât şi gradul de cultură organizaţională aduşi de aceştia reuşesc,  să creeze un sistem birocratic şi militar extrem de funcţional şi atât de necesar existenţei unui stat[lvii]. Eficienţa organizaţională mai mult decât evidentă în conflictul Est- Vest, când Voicu trecut la catolicism îi învinge pe conducătorii militari (gyula) care vroiau să rămână la ritul răsăritean. În teritoriile valahe ocupate se desfăşoară o intensă activitate organizatorică, se construiesc biserici, se organizează parohii, se instruiesc preoţi, biserica catolică înfiinţează şcoli[lviii] chiar şi la ţară, se pregătesc oameni pentru a asigura funcţionarea noului sistem birocrato-militar catolic. Un număr mare de oameni sunt şcolarizaţi la academiile europene ale vremii[lix].  Ordine militar-religioase aduse în Transilvania[lx] asigură coerenţa politico - organizaţională a transformărilor după modelul catolic Apusean.  Sunt puse în mişcare populaţii odată cu avansarea aliniamentului transformărilor de la Buda spre est, într-o permanentă cruciadă vest-est,  Occident – Orient, sunt aduse etnii noi şi fragmentate şi dislocate cele autohtone, care sunt împinse mai departe. Se ocupă cetăţile autohtone cu garnizoane noi cu soldaţi occidentali, se construiesc biserici fortificate pentru noii veniţi, se organizează parohii, se instruiesc preoţi se înfiinţează şcoli chiar la ţară. Demnitarii bisericii catolice s-au îngrijit permanent de pregătirea clerului cât şi a credincioşilor fiind o adevărată instituţie de promovare de cultură şi civilizaţie occidentală.  Totul era organizat într-o puternică cruciadă a Vestului către Est. Dacă în primele sute de ani a avut un real succes, prin afluxul mare de participanţi al vestului, contraatacul  popoarelor pontice (tătarilor şi turcilor) a făcut nesigură viaţa cruciaţilor şi a averilor lor în această parte a Europei, având ca efect scăderea numărului de participanţi în războiul Vest-  Est, greutatea războiului rămânând să fie dusă de valahii mai mult s-au mai puţin catolicizaţi.

 

V. Cruciada panonico-transilvană

            Transformările  succesive începute odată cu trecerea regelui Voicu la catolicism (sub numele de Ştefan cel Sfânt) duce la declanşarea de numeroase conflicte, începând  cu comandantul (gyula[lxi]) oastei regatului, comandant adept al creştinismului răsăritean.  Conflict afectează dualismul - consensual realizat în spaţiul panonic şi transilvan între arpadieni şi valahi ( khazari – cumani –pecenegi etc.); dualism ce stabilise că: demnitatea regală este atribuită descendenţilor familiilor domnitoare maghiar iar conducerea armatei descendenţilor familiilor domnitoare a valahilor ( khazari – cumani –pecenegi etc.).  Capacitatea organizatorică şi unitatea în acţiune a catolicilor se impune astfel că, comandantul armatei cu aliaţii săi, retrasi la Alba Iulia sunt învinşi de regele Voicu (Ştefan cel Sfânt), stabilind  aliniamentul spiritului Occidental pe linia Mureş – Târnave[lxii], etapă importantă datorită faptului că porţile de intrare în Ardeal (pe Mureş şi ale Mezeşului) au fost deschise permiţând avansarea spre centrul Ardealului, fără a mai exista obstacole importante.

            Ladislau reorganizează Transilvania strămutând liniile de hotar pe parte stângă a Mureşului şi Târnavelor.

            În secolele următoare XII, XIII aliniamentul avansează treptat spre est. Secuii catolicizaţi sunt împinşi, din Munţii Apuseni (nordul Ţării Moţilor), spre  marginea Transilvaniei, în noua graniţă creată pe Carpaţii Orientali. În complectare tot în zona de graniţă sunt aduşi saşi catolici (Carpaţii Orientali –zonele nord estice, Carpaţii Meridionali – Braşov, Sibiu).  În zona aliniamentului se aduc ca avanposturi armatele Cavalerilor Teutoni şi ale cavalerilor Ioaniţi. Astfel că în secolul al XIII-lea aliniamentul ajunge pe linia Carpaţilor şi deja are forţa necesară şi pregătită pentru a trece peste Carpaţi. Ordinelor religioase trec din interiorul arcului carpatic în cel extracarpatic. Subordonarea politică faţă de regalitate de la Buda include şi părţi mari din Moldova şi Valahia. Cruciada continuă cu:

- la 1222   Cavalerilor Teutoni, armată maghiară, călugări şi armată cruciată trec din Ţara Bârsei peste munţi zdrobind puterea Vlahilor (Cumanilor) de aici, trecându-i sub ameninţarea sabiei la  catolicism. Construiesc cetăţi (Cetatea Kruceburg - Cetatea Milcovului, Cloasterul-Kloster-  din Campulung ), biserici (urme la biserica Sfantului Iacob) şi  înfiinţează diecesa munteană a Cumanilor numind episcop un călugăr Dominican.

- în 1230, este atacat Vidinul dar sunt înfrânţi de bulgaro-valahi;

 - La 1238 ia naştere Banatul de Severin întinzându-se pe ambele laturi ale munţilor (cuprindea Caraşul cu o fâşie din Ardeal, ţara Haţegului, ţinutul Amlaşului Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, de la Dunăre până la Olt).   Dominicanii înfiinţează episcopia Severinului pornind o cruciadă în  Oltenia şi sudul Dunării.

 

VI. Bariera Nord-Pontică

            Această nouă organizare a Ungariei, cu ieşire la gurile Dunării, spre  Marea Neagră,  declanşează o ripostă ce-şi dorea oprirea înaintării aliniamentului catolic spre est[lxiii] printr-un nou atac al neamurilor nord pontice  sub conducerea mongolilor Subotai şi Batu Han.  Atacul nimicitor al popoarelor Nord –pontice sub conducerea mongolilor asupra Ungariei lui Bela al IV-lea din 1241 –1242 a fost una din ,,întreprinderile războinice cele mai ample cunoscute de-a lungul timpurilor, cu rezultate durabile, de însemnătate majoră pentru evoluţia întregii jumătăţi răsăritene a continentului”. (Victor Spinei), constituie lovitura orientului , lovitură ce pune sub semnul îndoieli mutarea aliniamentului spre est şi a expansiunii în est.

            Înaintarea acestor armate, a călăreţilor nord-pontici, spre vest, favorizată de populaţia locală, distruge armata regelui catolic Béla (Bâlea) al IV-lea în Bătălia de la Mohi  (în 11 aprilie 1241). După invazie, Ungaria a rămas în ruine, aproape un sfert din populaţie a fost masacrată, iar în zonele de câmpie au rămas foarte puţini supravieţuitori. Au fost distruse total episcopiile catolice extracarpatice, oprind înaintarea catolicismului şi a regatului maghiar pe Carpaţi cu consecinţe majore:

- scoaterea de sub influenţa misiunii apostolice a arcului extracarpatic şi crearea condiţiilor politice favorabile reafirmării ortodoxe la sud şi la răsărit de Carpaţi[lxiv].   Dominatia mongolă[lxv] realizată cu contribuţia în oşteni a valahilor, a asigurat climatul politic necesar coagulării în formaţiuni politice mai mari a acestor spaţii geografice din Valahia şi Moldova[lxvi];

- o reorientare a regalităţii maghiare spre consolidare internă a statului. Invazia şi succesul mongolilor era pus şi pe seama populaţiei ortodoxe (schismaticilor, valahilor), care ajutaseră armatele pontice. Ca urmare au fost luate măsuri de forţarea schismaticilor din Transilvania de a trece la catolicism[lxvii];

- zonele pustiite au fost repopulate cu cumani, oaspeţi veniţi din apus etc.;

            - va pregătii secolele următoare ca  secole de echilibru a forţelor de o parte şi de alta a aliniamentului carpatic Occident –Orient.

            În anul 1247, printr-o diplomă, regele Bela al IV-lea îi aduce în regiune pe cavalerii ioaniţi, dându-le Cetatea Severinului, reşedinţa de misiune religioasă. Prin anul 1250, regele încearcă să facă din teritoriile valahe o provincie a călugărilor cruciaţi din Ordinul Ioaniţilor sau al Ospitalierilor, dar nu mai există forţa necesară.

            Pe la 1279  călugări   Franciscani sau Minoriţi, îşi încep lucrarea asupra părţilor  Moldovei, dar cu puţin succes pentru că tătarii continuă să facă incursiuni peste Carpaţi.

            Se desfăşoară activităţi de centralizare a regatului maghiar, se emit legii ce urmăresc răspândirea catolicismului şi siguranţa instituţiilor catolice create,  ca urmare o parte din valahii din Transilvania sunt forţaţi să emigreze peste Carpaţi[lxviii]  luându-li-se pământurile: o altă parte trec la catolicism şi se asimilează la Natio Hungarom  regală.  Noile dinastii europene reuşesc o creştere a eficienţei convertirii religioase printr-o formulă specifică: catolicismul în Ungaria şi Transilvania capătă o formă specifică fiind o simbioză reuşită între militantismul catolic şi spiritul militar cruciat nobiliar. Ca urmare a existat permanent o puternică acţiune de atragere a noi şi noi nobili la „Naţio Hungarica” ce urmărea promovarea catolicismului şi unitatea regatului apostolic, la fel cum mai târziu  Habsburgii faţă de români va exista o tendinţă de germanizare, laicizată, ca urmare a numeroaselor confesiuni ale imperiului, spre o unitate a imperiului, faţă de români însoţită de dorinţa de catolicizare.

- cu toate că popoarele Nord-pontice îşi opresc înaintarea, vârful de lance al înaintării occidentului. r este sfărâmat, nemaiavând forţă regalitatea arpadiană de la Buda îşi schimbă politica internă şi externă[lxix], pentru scurt timp însă; pentru că, papalitatea o va înlocui cu dinastii regale apusene[lxx]: angevini, casa de Luxemburg, Habsburgi, Jagelloni. Totuşi acţiunea externă[lxxi]  a popoarelor Nord –pontice a fost un mesaj foarte clar şi cu consecinţe pe durată lungă.

             

            VII. Regii  angevini. Dispariţia dualismului arpadiano-valah ca urmare a "misiunii apostolice" a Regilor Apusului

  Dispariţia ultimului arpadian aduce schimbări majore în evoluţia acestui spaţiu geografic şi la spargerea unităţii în ctitorirea Ungariei[lxxii]. După asasinarea lui Ladislau Cumanul[lxxiii] (Ladislau al IV-lea(1262- 1290), papa de la Roma declară Ungaria « fief pontifical » vacant ( T. Filipaş). Ungaria ieşind de sub conducerea autohtonilor. Spaţiul panonic prin clasa sa conducătoare devine o creaţie a Romei şi resurselor umane infuzate din ţările catolice ale apusului.

Aducerea la putere în 1308 a regelui de origine franceză  Carol I. Robert de Anjou, urmată de un şir de regi catolici apuseni[lxxiv], determină ca spaţiul pontico–transilvan să  cunoască un şir de transformări ca urmare a misiunii apostolice[lxxv] a acestora.

            Se reuşeşte obţinerea unor capete de pod avansate:

- la Baia. Regele Ungariei, Ludovic I (1342 - 1382), înfiinţează  structură militară avansată condusă de valahul Dragoş- 1353;

 - se obţine Cetatea Chilia – cu garnizoană maghiară până la anul 1465..

             Apariţia voievodatelor valahe la sud şi est de Carpati[lxxvi], cu tendinţe de independenţă, înfrângerea lui Carol Robert de Anjou de către Basarab la Posada în noiembrie 1330, rezistenţa lui Vladislav Vlaicu (1364- 1377) la presiunile coroanei maghiare de a impune catolicismul, dar mai ales insuccesul lui Ludovic cel Mare în anii 1363-1364 de a-l înlătura pe Bogdan de pe tronul Moldovei duc la măsuri represive ale regalităţii catolice asupra valahilor din Transilvania. Împingerea, în mod planificat, a românilor în zonele de munte[lxxvii]. Restrângerea drepturilor politice:  Decretele regale din anii 1365- 1366 confirmă calitatea de nobil numai catolicilor. Astfel că sistemul de guvernare voievodal al Transilvaniei devine bazat numai pe „naţiunile” catolice (nobili români catolicizaţi, maghiari, secui, saşi)[lxxviii] . Ca urmare o bună parte din elita catolicizându-se şi intrând în Natio Hungarom,  au obţinut poziţii sociale privilegiate ajungând să deţină înalte demnităţi în voivodat. Ca urmare Transilvania în tot evul mediu va lupta pentru o puternică autonomie faţă de coroana de la Buda.

Regii angevini, cu o credinţă  catolică puternică, mânaţi de dorinţa de a se afirma în "misiunea apostolică"  ca şi cruciaţi pentru credinţă şi de a şterge orice urmă de schismatic (ortodox), deschid o nouă epocă a unei cruciade[lxxix] a Apusului Catolic împotriva Estului Ortodox[lxxx], începută cu măsurile extrem de drastice a lui Carol I. Robert de Anjou[lxxxi] (1308 - 1342)  şi continuate cu consecvenţă de următorii regi.  Ca urmare fruntasii valahilor ortodocşi, care pe timpul arpadienilor au făcut parte dintre stările privilegiate, sunt excluşi treptat din rândul acestora.

            Noile categorii sociale (autohtoni catolicizaţi, oaspeţi, cler catolic) profitând de marginalizarea politică[lxxxii] a necatolicilor acaparează domeniile schismaticilor, ale obştiilor săteşti.

            De ceelaltă parte se contura o pătură tot mai oropsită a schismaticilor ce puteau fi deposedaţi de pământuri ce puteau fi înrobiţi şi o biserică ortodoxă tot mai săracă şi izolată.

 

Iobagii români au fost o problemă a căror catolicizare a fost încercată prin diverse mijloace. Probabil că cel mai eficient era atragerea lor pe domeniile episcopale şi capitulare unde să fie scutiţi de impozite[lxxxiii], ca urmare aici sub influenţa directă a clerului treceau la catolicism.

            Aceste acţiuni de catolicizare şi rezultate pozitive în maghiarizare pe durata a câtorva sute de ani are drept rezultat creşterea procentului de maghiari[lxxxiv]  la 36% din totalul populaţiei din Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII. Cu toate aceste creşteri spiritul de autonomie faţă de Buda iar mai târziu faţă de Viena nu se diminuează, căutând să valorifice orice împrejurare favorabilă[lxxxv], iar alteori acţionând în acest sens[lxxxvi].

            Cum era de aşteptat o parte din cei de religie ortodoxă au trecut la catolicism pentru a-şi păstra domeniile şi privilegiile, alţii au trecut Carpaţii în Moldova şi Valahia, grăbind procesul de unificare şi organizare a ţărişoarelor extracarpatice ,ca urmare a evenimentelor din Transilvania.

            Creşterea forţei militare a Imperiului Otoman a salvat însă valahii[lxxxvii] din Transilvania, la fel cum atacul neamurilor nord pontice sub conducerea  mongolilor Subotai şi Batu Han au salvat valahii din Moldova şi Valahia.  Catolicismul, Ungaria şi nobili catolici  luptau acum cu turcii prin intermediul valahilor, în consecinţă aveau nevoie de aceşti luptători valahi în armatele trimise împotriva turcilor[lxxxviii]. În momentul în care au uitat de acest adevăr Ungaria a fost transformată în paşalâc, pentru că valahii constituiau grosul oştirii. Mai târziu principii Transilvaniei iar şi-au amintit de valahi şi doreau să realizeze o Dacie Mare.[lxxxix]

            Nu trebuie trecut cu vederea ajutoarele primite din Apus de valahii contra unor duşmani ai momentului istoric respectiv, dar acestea au fost cuantificate în aşa fel încât să nu depăşească un punct critic, punct care ar fi permis unificarea lor, autonomie şi în perspectivă independenţă[xc].   Sugestivă a fost

comportarea armatelor imperiale în anul 1849, care  aflate şi ele într-o situaţie extrem de critică,  care cu toate că aveau ca aliaţi pe românii transilvăneni, au preferat mai bine ca la evacuarea Sibiului să ajungă o mare cantitate de armament şi muniţie la ungurii cu care erau în război, decât  să echipeze pe români cu care erau aliaţi şi luptau alături de ei prost înarmaţi şi rău îmbrăcaţi. Astfel că Apusul mai mult i-a ajutat pe valahi să moară în războaie!

            După bătălia de la Mohács, Transilvania de sine stătătoare constituie un teren favorabil afirmării autonome într-un spaţiu carpato dunăreano-pontic, în strânsă legătură cu Moldova şi Valahia pentru a reface Regatul Dacia[xci]. Noi forţe religioase, reforma lui Luther, Calvin etc. asigură şi o mai mare autonomie a Transilvaniei pe plan religios şi politic, în consecinţă o apropiere spre voivodatele vecine. Au loc numeroase naţionalizări în folosul obştii ale averilor bisericii catolice începând cu anul 1556. Prin grija Principiilor Transilvaniei limba română începe să se afirme, se introduce limba română în biserici se tipăresc cărţi în limba română[xcii].  Astfel Principii Transilvaniei au contribuit substanţial la renaşterea spiritului autohton şi deşteptarea conştiinţei naţionale

 

VIII. Politica de aparheid a nobilimii şi a coloniştilor veniţi ca „oaspeţi” în Transilvania

            „ Regele Ungariei, Ludovic I cel Mare i-a scos pe ţărani, în 1365 de sub autoritatea comiţiilor regali şi i-a pus sub jurisdicţia marii nobilimi maghiare proprietare de pământ. Aceştia i-au privat pe ţărani de dreptul lor de până atunci la strămutare liberă.” (Allain Du Nay)

             Dijmele bisericesti au fost sporite, au crescut renta în bani, produse şi muncă faţă de stăpânul de moşie. Continuă misiunea apostolică de transformare a schismaticilor în iobagi iar Dieta Transilvană a inceput să o codifice într-un cadru legal, vizând un proces de segregare: pe de-o parte nobili catolici, secuii şi oaspeţii saşi, iar pe de altă parte schismatici (care în timp devin sinonim cu termenul de valahi…).

            Aceste evoluţii duc la o serie de mişcări sociale şi la naşterea  ideologiei de aparheid cu  privire la politica de segregare religioasă şi o politică de segregare între grupuri umane recunoscute ca naţiuni şi grupuri umane tolerate pentru a muncii moşiile celor dintâi:

             Răscoala de la Bobâlna (1437-1438 ) Răsculaţii cer  restabilirea libertăţilor pe care le avuseseră sub Ştefan cel Sfânt. Răscoala este un prilej din care clasa nobiliară iese întărită prin pactul de alianţă Fraterna Unio (Uniunea Frăţească- Unio Trium Nationum[xciii]) aprobat de Adunarea Generală a nobilimii din Transilvania. Pactul de alianţă mutuală militară şi politică încheiat între nobilime, clerul catolic,  oaspeţii saşi şi  secui[xciv], i-a transformat într-un monolit şi „ s-au obligat la ajutor mutual împotriva pericolului lăuntric: (ţăranii) şi a duşmanului dinafară: turcii.”  ( Allain Du Nay) ”, prin care nobilii promit saşilor şi secuilor, ajutor militar în contra turcilor, iar saşii şi secuii, promit ajutor militar nobililor  contra “ţăranilor infami”.

            Uniunea Frăţească a eliminat iobagii din viaţa politică şi socială din Transilvania, deşi iobagii formau vasta majoritate a populaţiei transilvane, excludea în mod tacit grupul etnic valah din Uniune şi de la orice formă de participare politică sau socială. Valahii erau consideraţi în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul Unio Trium Nationum  o naţiune "tolerată", acest statut fiind menţinut până la desfiinţarea iobăgiei şi a sistemului politic medieval de către împăratul Iosif al II-lea.

 

IX. Epoca  Corvineştilor, Războiul Ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514) şi o nouă etapă de extindere a Natio Hungarica

Primul din această familie care s-a evidenţiat, a fost:

-  Voicu de Hunedoara în serviciul regele Sigismund de Luxemburg, al Ungarie;

- Iancu de Hunedoara regent al Ungariei şi căpitan general al armatei regatului ce  înfiinţează o armată regală formată din mercenari din mica nobilime, bine plătită, permanentă şi ca atare bine antrenată. Această armată era plătită din fondurile statului şi deci credincioasă regentului;

- Matei rege soldat şi rege al poporului (1458-1490). A clădit baza economică necesară întreţinerii armatei regale (armata neagră)  în număr de 30.000 de soldaţi, formată în majoritate din populaţia neungurească a regatului (slavi, români, germani), dar determinată să vorbească o limbă comună, maghiara.  A creiat locuri de muncă pentru populaţie şi o bună stare generală, care a făcut mult pentru maghiarizarea maselor de nemaghiari.

            După moartea regelui  Matei, situaţia economică a regatului s-a înrăutăţit rapid, << „ne mai existând veniturile care să susţină statul centralizat, încet, încet, armata a fost licenţiată, iar soldaţii şi ofiţerii cu grade inferioare demobilizaţi nu vedeau în faţa lor altă soartă decât să îngroaşe numărul iobagilor. Soldaţii demobilizaţi au devenit conducătorii iobagilor, – din ultima categorie făcea parte un număr important de iobagi Români – au furnizat pe conducătorul revoluţiei, un Secui, fost ofiţer, pe nume Gheorghe Doja (…) Revoluţia a fost înăbuşită, de către Ioan Zapolya, Voievodul Transilvaniei, după un an de zile, adică în 1514, după lupte grele, mai cu seamă în Transilvania şi Ungaria de Răsărit, ceea ce dovedeşte că problema socială aproape că se suprapunea cu problema naţională a românilor, întrucât revoltaţii erau în special iobagii Români. Ceea ce le-a lipsit românilor transilvăneni ca revoluţia să triumfe, a fost o clasă nobiliară naţională. Numărul nobililor unguri, în schimb, era extrem de mare: 4-5 %, în timp ce în 1829 în Ţara Românească erau doar 4,65 la 0/00, iar în Franţa la 1787, în ajunul prăbuşirii vechiului re gim, era 13,85 la 0/00. Acest număr disproporţionat de nobili din Ungaria anului 1514, era formată de soldăţimea – “armata neagră” – moştenirea lăsată de Matei Corvin, care ca preţ al trădării revolutiei iobagilor, au fost inglobaţi în “naţiunea politică”. maghiară.”(Alexandru Gabriel Filotti,)>>

            După Războiul Ţărănesc condus de Gheorghe Doja, politica de aparheid capătă noi dimensiuni: Prin Legiuirile Dietei din 1514 şi Codul de legii Tripartitum-ul lui Ştefan Werboczi[xcv] (1517), nobilimea devine mai puternică în schimb se agravează situaţia politică a schismaticilor.  Ţaranimea a fost pedepsită la «totală şi veşnică iobăgie», legaţi cu totul şi pe veci de glie, ca aducere aminte a ce «mare crimă» este a te răzvrăti împotriva stapânului.  Proprietarii întregului pământ, prin lege, devin nobili. Dacă nobilimea s-ar fi putut lipsi de braţele de muncă ale ţărănimii dacă  ar fi putut trăi fără produsele muncii ţărănimii, aceasta ar fi fost ucisă[xcvi] în totalitatea ei, pentru a elimina odată pentru totdeauna pe cei care le puneau în pericol domeniile acaparate, printr-o eventuală restituirea a domeniilor la proprietarii iniţiali.

            Codul de legii defineşte noţiunea de „popor”, care îi cuprinde doar pe nobili, şi denumirea de „plebe”, atribuită nenobililor, adică ţărănimii, deci majorităţii valahilor. Prin acest act, aparheidul este instituit în Transilvania; valahii în viaţa politică a Transilvaniei nu mai există.

            S-a realizat în final aparheid-ul european, prin lege împărţirea societăţii transilvane în doua mari categorii: poporul (minoritatea privilegiată, nobilii), şi mulţimea plebe ( marea majoritate a adeva­ratului popor, ţărănimea iobagă).

           

X. Transilvania în timpul politicii de aparheid a nobilimii[xcvii] şi a coloniştilor veniţi ca „oaspeţi”. Conlucrarea dintre nobilimea valahă transilvană şi oaspeţi

  Bătălia de la Mohacs şi Reforma au determinat o reorganizare a Ordinului Natio Hungarica. Trecuseră deja câteva secole  de când dualismul arpadiano-valah instaurat în acest spaţiu carpato-dunăreano-pontic[xcviii] asigurase o anumită armonie în acest spaţiu geografic.

            Se realizase o continuitate. Noile structuri politice  constituite pe vechile structuri politice autonome valahe, fiind adaptate treptat stilului medieval apusean (vasal-suzeran) de către regalitatea arpadiană, prin trecerea clasei conducătoare autohtone în rândul nobilimii regale şi catolice, prin absorţia noilor veniţi din apus în rândurile păturii conducătoare.  Se cristalizau relaţiile ce consolidau noul stat, prin intermediul nobililor şi clerului catolic care recunoşteau suzeranitatea regelui, în schimb regalitatea arpadiană îi răsplătea pentru credinţă şi servicii aduse coroanei: cu privilegii, domenii, cetăţii, comitate, pe care le deţineau in virtutea relaţiilor  de vasalitate, relaţii socio-economice care mulţumeau ambele părţii.

            În această dinamică evoluţie socio economică, conducătorii de ţară (tarabostes), domnii de pământ şi parveniţii momentului istoric dornici de îmbogăţire, fapte de vitegie recompensate cu privilegii şi mărire se înghesuie în jurul familiei arpadiene şi mai târziu în anturajul noilor regi veniţi din apus. Avalanşa de oaspeţi, călugări catolici, reprezentanţii ai papalităţii, cât şi de condotieri, vântură-lume, mercenari din apus (valoni, francezi, germani, italieni etc.) întregesc imaginea unei clase politice conducătoare în plină formare[xcix], jalonate de spiritul şi cultura arpadiană pe de-o parte şi pe de altă parte de doctrina catolică. Toţi mânaţi de dorinţa de a devenii nobili într-o nouă cultură în plină formare şi a unei noi caste. În jurul acestei clase politice se afla un anturaj pe măsură, mai  mult sau mai puţin numeros şi-n primul rând militar, ce susţinea lupta seniorului său. Secolele următoare se remarcă cu accelerarea procesului de întărire a nobilimii şi a clerului. Aceştia acţionând  pentru acapararea proprietăţilor, aparţinand castelelor sau domeniului regal[c], imense teritorii (chiar comitate intregi)  trec la familiile nobiliare. Fiecare categorie socială aflată în partea superioara a piramidei sociale străduindu-se din răsputeri să obţină privilegii şi să şi le păstreze.

            Ca urmare a luptei de sute de ani aceştii nobili valahi (tarabostes) şi anturajul lor împreună cu colonisti catolici oaspeţii  au pus baza la o nouă clasă aristrocratică conducătoare autodenumindu-se popor, care va duce o luptă permanentă pentru a-şi apăra privilegiile dobândite şi-n următoarele sute de ani. Prin lupta lor au reuşit să silească regalitatea  să le facă donaţii de pământ încât comitate întregi[ci] au făcut obiectul unor danii, cu acte în regulă.

            Lupta pentru dobândirea legalităţii privind proprietatea nobiliară nu a  fost orientată numai împotriva regalităţii şi  instituţiilor voivodale cât şi împotriva foştilor proprietari pe motiv că sunt schismatici, de la care şi-au acaparat domeniile şi pe care treptat i-au transformat în iobagi valahi. Faţă de aceştia au dus o politică de negare a existenţei lor  ca naţiune pentru a le putea refuza  capacitatea procesuală şi calitatea procesuală într-o acţiune probabilă în viitor de restituire  a proprietăţilor către proprietarii iniţiali[cii], o acţiune de „restitutio in integrum”.

            Beneficiind de modul de organizare şi pregătire superioară în Dreptul Roman a reprezentanţilor bisericii catolice au reuşit să alcătuiască o solidă argumentaţie juridică privind apărarea proprietăţilor acaparate.    

            Cadrul legal instituit era: Hotărârea de la Căpâlna din 1437 ( Fraterno Unio),  Codul Tripartit al juristului Istvan Werboczi (1517) care a avut statut oficial până la revoluţia de la 1848-1849  şi legislaţia maghiară.    Poporul era format din nobili, saşii şi secuii, reprezentaţi de nobilime şi patriciat, formând o alianţă conducătoare în stat, cu excluderea valahilorr

            Compoziţia Dietei reflecta raportul de forţe social-economice din Principat conform  pactului celor trei naţiuni. Singura modificare intervenită în interiorul acestui raport de forţe, după bătălia de la Mohacs  după ce Transilvania devine principat, a fost de ordin religios, în sec. XVI, sunt acceptate confesiunile reformate, luteranismul şi calvinismul. Acum există deci trei natiuni privilegiate şi patru religii recepte(catolică, reformată, calvină, luterană). Valahii şi biserica lor ortodoxă fiind consideraţi în continuare toleraţi, neadmişi în stat, pentru a evita un restitutio in integrum.

             Această clasă conducătoare , în timp de câteva sute de ani va duce la formarea unei nobilimi arogante, dornice să acapareze tot mai multe domenii, tot mai multă putere politică şi să se distanţeze  tot mai mult de originile sale, care nu mai corespundeau poziţiei politice obţinute şi nici momentului istoric jalonat de misiunea apostolică. Ca urmare:

- cei autohtoni doreau distanţarea de originile valahe (valah devenise sinonim cu schismatic, cu ortodox[ciii]);

- cei veniţi ca oaspeţi doreau să se distanţeze de origine lor precară, modestă, acum când sosiseră într-o colonie bogată în resurse materiale şi umane, în care puteau deveni nobili şi stăpâni a numeroase sate de iobagi cu care să facă ce vor.

            Toţi aceştia indiferent de originea lor: valahă, germană, franceză, italiană etc. aveau interese comune cei unea în politica lor de aparheid, şi-i asigura trăinicia de castă a Natio Hungarica.

- oaspeţii proveneau din ţări în care relaţiile de tip feudal se implementaseră, şi ca urmare a acestor  progrese vestice erau sărăciţi, şi forţaţi să-şi găsească noi nişe în care să se relanseze;

- valahii să-şi întărească poziţia ca nobil (catolic);

- să valorifice oportunităţilor spaţiului transilvan (resurse umane – valahi ce puteau fi transformaţi în iobagi şi materiale –pământurile obştiilor săteşti şi ale ţăranilor liberi care se puteau acapara);

- să urce cât mai sus ierarhia socială a timpului respectiv;

- să fie independenţi şi atotputernici pe domeniile lor, ca „domni ai  pământului” cu drept de viaţă şi moarte asupra acestor valahi schismatici. Dornici să implementeze  în mod specific Modelul polonez[civ] şi-n Transilvania pentru popor (ei fiind poporul);

- teama de a-şi pierde domeniile acaparate şi privilegiile politice câştigate[cv]. Pentru ei egalitate în drepturi cu valahii reprezenta un prim pas spre periculoasa cerere şi posibilă de altfel de „restitutio in integrum[cvi]”.  care ar fi însemnat pierderea domeniilor acaparate care ar fi trebuit să se reîntoarcă la obştiile săteşti valahe.   Unitatea de monolit a Unio trium naţionum[cvii] garanta conservarea unei stări de fapt prin care o minoritate nobiliară a devenit proprietara, cu drept de viaţă şi moarte, asupra a tot ce exista în Transilvania.

            Aceste interese şi teama[cviii] de o cerere a valahilor de „restituţio in integrum” a blocat pe timp de sute de ani orice încercare a valahilor de a fi recunoscuţi ca naţiune[cix] în Transilvania şi  a blocat şi recunoaşterea ortodoxismul ca religie receptă, chiar după ce Transilvania ieşise din zona de dominaţie a bisericii catolice.  În câteva sute de ani această nobilime catolică iar mai târziu protestantă, reformată, calvină şi-a constituit o cultură de castă bine închegată,  devenind într-adevăr o naţiune, care a putut să-şi manifeste autonomia atât faţă de regele de la Buda[cx] cât şi faţă de Roma[cxi]. Această nobilime transilvană[cxii]  intrată treptat în jocul politic exersat între Poartă şi Habsburgi va intra în sfera de interes al Sfântului Imperiu Roman ca şi naţiune nobiliară sau maghiară în funcţie de interes şi moment istoric, construindu-şi o cultură maghiară[cxiii] pe baza unor resurse economice puternice.  

            Această nouă naţiune a reuşit ca din poporul său,  mândrii urmaşi ai dacior cum se văd pe Columna Dacilor de la Roma şi  pe Arcul de triumf al Împăratului trac Constantin, şi pe numeroasele statui ale dacilor răspândite în lume, să devină nişte palide imagini a ceea ce au fost. Referitor la cât de obidiţi erau românii este sugestivă imaginea oferită de:  Gheorghe Şincai  în Hronicul românilor şi mai multor neamuri: „ ba proştii (ţăranii, iobagii), la atât agiunsese pe vremea mea de se vindea ca dobitoacele fără de loc, nu cu locul pe carele lăcuiau împreună: afară de slujbele care le făceau domnilor pământeşti, începând de luni până sâmbătă seara în toată săptămâna, peste tot anul, dumineca fiindcă alta nu se putea lucra, domni cei pământeşti pre iobagi îi trimetea cu cărţi pre alţi domni (...)

            Preoţii româneşti trebuia să dea dăjdii domnilor pre an şi să hărănească câinii: pre feciorii lor îi rupea de la învăţătură şi făcându-i curteni, îi silea să-şi mute legea şi credinţa şi altele mai multe făceau domnii cei pământeşti cu bieţii români, mai vârtos domnii aceia care se lepădase  de neam, legea şi credinţa românilor, din care erau prăşiţi, numai ca să-şi poată tăgădui neamul şi să arate a fi de neamul unguresc…”(Ioan Laţiu)

            Istoricul Jakab Elek, fiind funcţionar al guvernului scria, despre prima  Adunare de la Blaj„ O masă de vreo douăzeci de mii de oameni, îmbrăcaţi sărăcăcios , cu înfăţişarea chinuită, un biet popor de iobagi… Feţele lor cunoscute de ţărani, arse de soare, cu diverse nuanţe şi expresii, dar de acelaşi tip; ici acolo câte o statură voinică, frumoasă, câte un corp ca bradul… Cei din părţile sibiene şi de la munte se deosebeau ca figură şi statură, de ceilalţi: oacheşi, înalţi, chipeşi, bine făcuţi cu înfăţişarea energică” (Ioan Laţiu). Asta au făcut elitele  politice înstrăinate,  profitorii valahi din semenii lor, acesta a fost preţul oferit ca să devină nobili ce să aparţină Castei Natio Hungarica, încât „prăpastia dintre stăpânitori şi iobagi nicăieri nu era mai largă”.

 

XI. Lupta împotriva politicii de aparheid

            Prin pacea de la Karlowitz (1699)  Transilvania trece sub suzeranitate austriacă, iar Diploma Leopoldină[cxiv] devine noua constituţie a Transilvaniei.

            Diploma Leopoldină din 1691, dată pentru a atrage Transilvania în Sfântul Imperiu Roman, recunoaşte starea de fapt din Transilvania, valahii nu sunt menţionaţi, în consecinţă sunt excluşi prin omisiune, deci nu există. Opoziţia nobilimii transilvane faţă de habsburgii va determina pe imperiali să forţeze constituirea unui baze catolice în Transilvania[cxv] care alături de armată şi birocraţie,  să anihileze tendinţele de autonomie a nobilimii. Existenţa valahilor, ce vorbeau o limbă asemănătoare cu latina, a constituit o ocazie neaşteptată pentru imperiali romani ca să-şi consolideze poziţiile în Transilvania. Trebuiau convinşi valahii că sunt latini[cxvi] şi că înaintaşii lor au fost aduşi de Împăratul Roman din Italia - de la Roma  şi colonizaţi în Dacia,  după ce dacii au fost exterminaţi de armata romană învingătoare. Odată convinşi valahii de originea lor latină, era de la sine înţeles că aceştia vor dori să se reântoarcă la ţara lor de origine Imperiul Roman cu noul nume creştin Sfântul Imperiu Roman. În acest fel nobilimea zurbagie transilvană şi ungară va fi prinsă ca într-un cleşte între romanii (germanici) de la Viena şi romanii (valahii) din Transilvania (cu viitoarea lor capitală Mica Romă) şi ţinută uşor sub ascultare. Acest proiect extraordinar avea oportunităţi de realizare cu costuri mici, valahii fiind total lipsiţi de drepturi şi majoritari în Transilvania; puteau fi uşor momiţi mai ales că “budos olah” era redefinit cu origini nobile ca urmaş a lui „tătuca” Traian,  Împăratul Romanilor, ceea ce era un mare salt calitativ şi imperiali considerau că este suficient pentru un “budos olah” .                      Singura ameninţare era opoziţia fermă a nobilimii, hotărîtă să apere cu orice preţ Diploma Leopoldină.

            Iar ca risc, care de fapt nici nu a fost luat în calcul, a fost temeinica credinţa ortodoxă care s-a consolidat în sute de ani de prigoană religioasă. Imperialii romani au fost convinşii că prin câteva privilegii mărunte acordate elitei valahe, aceasta convinsă că este de sorginte romană, urmaşa lui Traian, se va uni religios cu Roma, iar turma de valahi îşi va urma aceşti păstorii.

 XI a. Momentul Inochentie Micu Clain[cxvii]

            Realitatea spune că a fost cu totul şi cu totul altfel, au fost păstori care chiar dacă iniţial au schimbat drumul nu au uitat de unde au pornit şi nu au modificat obiectivul final important al valahilor. Mai mult decât atât reprezentantul cel mai important şi luminat al bisericii unite cu Roma, Inochentie Micu Clain a fost un luptător neînfricat pentru renaşterea naţiunii valahe, pentru restitutio in integrum. Singura soluţie pe care au mai avut-o imperialii şi Roma a fost de fapt arestarea şi închiderea lui într-o mănăstire cât mai departe de valahii lui. În acest fel proiectul imperial roman de absorbţie ca latini şi romani a valahilor în sfântul Imperiu Roman nu a ajuns la scopurile dorite, chiar dacă au fost aduse în sprijin tunurile generalului Buccow[cxviii] pentru a demola şi arde peste 300 de biserici şi mănăstiri ortodoxe; aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania.

            Totuşi turbulenta nobilime era un pericol prea mare pentru Viena, un pericol major erau şi reformele sociale ce veneau din Apus. Viena avea încă nevoie de valahi ca aliaţi, uniaţii[cxix] valahi încă aveau încredere în bunătatea împăratului[cxx], care pentru ei era „drăguţul de împărat” şi aşteptau dreptatea acestuia în  a-i recunoaşte ca naţiune[cxxi].

            XIb. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan  din 1784. „ Nobili să nu mai fie”

 din ultimatumul revoluţionar înaintat nobililor ascunşi în cetatea Devei este evident că nu este antimaghiar!!!

            Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan  din 1784 aduce modificări serioase în mentalitatea nobililor. Desfăşurarea ei a dovedit că nobilii singuri nu se mai pot apăra în faţa valahilor pentru că sunt prea puţini.

 

            XIc. ROMÂNIMEA şi Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae[cxxii] 

Un document de maximă importanţă a redeşteptării valahilor ca români.  

Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanţelor laicilor şi clericilor români:

1.    „ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi alte de acest fel, care ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate“ (reintegrarea românilor ca naţiune de drept în Transilvania)

2.    „naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)

3.    „clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în acelaşi fel ca şi clerul naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)

4.    „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune“ (reprezentare proporţională îndietă şi funcţionărime)

Chiar dacă aparent nu a dus la rezultate notabile, în timp a produs schimbări uriaşe în mentalitatea tineretului valah, pregătindu-l pentru anul 1848.

 

XId. Anul 1848[cxxiii], anul renaşterii naţiunii române.

„Aceşti nobili proveniţi din valahi şi oaspeţi vor împiedica progresul social din cauza intereselor    personale primordiale. Pentru ei legislaţia si statul Transilvan sau Ungar  reprezintă   un domeniu de interese, aranjamente  familiale. Ei făceau  parte din aşa numitul grup "ales"![cxxiv]

            Anul 1848, anul libertăţii popoarelor aduce în mintea nobililor viforul produs de revolta  valahilor lui Horea. „ Nobili să nu mai fie” din ultimatumul revoluţionar înaintat nobililor ascunşi în cetatea Devei, care reprezintă esenţa revoltelor din anii 1324, 1437, 1480, 1514, 1600, 1784 este o ameninţare care a înspăimântat nobilimea, îşi temea stăpânirea bazată pe un sistem întreg de nedreptăţi. Nobilii „îndreptăţiţi” simţeau că-i trec toate sudorile şi fiorurile că vor  pica în mâinile „valahilor”.

            Legile nedrepte impuse prin Dietă nu-i mai puteau apăra în lipsa unei armate puternice.

            Anul 1848 al deşteptării popoarelor: Naţio Hungarica reformată de-a lungul istoriei,  intelectualitatea nobiliară  educată la Budapesta  inclusiv  o parte din elita valahă educată la Budapesta, luptă pentru o nouş renaştere a Ungariei. Anul 1848, anul libertăţii popoarelor, la 15 martie 1848  Dieta Ungariei decreta uniunea Transilvaniei cu Ungaria, cu rezerva ratificării ei de Dieta Marelui Principat al Transilvaniei.  <<Adunări locale cum e cea de la Aiud din 30 martie 1848, dă câştig de cauză partidei ungureşti radicale care impune „uniune necondiţionată cu orice preţ chiar cu vărsare de sânge” Din acest moment orice idee de colaborare loială cu revoluţia maghiară se stinge, românii fiind nevoiţi să accepte „răul cel mai mic” cerând ajutorul imperialilor austrieci pentru a se apăra împotriva acelora care le pretindeau să înceteze de a mai fi români şi să accepte a fi cetăţeni ai Ungariei mari.”  Nu este întâmplător faptul că într-o astfel de situaţie asistăm încă din martie 1848 la formarea gărzilor naţionale maghiare în localităţile transilvane cu precădere cele urbane: Cluj, Tg.Mureş, Turda, Aiud etc. Românii intră în faţa înarmării naţionale abia în septembrie, dupa cea de a treia adunare de la Blaj. Conducătorii revoluţiei maghiare adâncesc criza naţională prin legea recrutării din iulie 1848 şi prin conscripţiile de recrutare, făcute sub ameninţarea cu moartea dacă va refuza cineva acest lucru.>>   (Prof. Pantilimon POPOVICI, Noşlac (jud. Alba) şi împrejurimile sale în vâltoarea evenimentelor din anii 1848-1849 http://www.dacoromania-alba.ro/nr59/Noslac.htm)

            La 11 aprilie 1848 se votează legea uniunii Ardealului cu Ungaria, programe şi legi care impuneau un centralism ungar de stat sever şi excesiv asupra nemaghiarilor; iar românii şi slavii, erau meniţi să devină simple umpluturi sau lipituri la naţiunea civilă ungară.

            Intelectualitatea valahă educată pe principiile promovate de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae  luptă pentru recunoaşterea naţiunii române: “nu uniune  ci recunoaşterea naţiunii române” Simeon Bărnuţiu la Blaj[cxxv].

             Ca o consecinţă a acţiunilor Dietei Ungariei din15 martie – 11 aprilie 1848.  Anul 1848  cunoaşte tensiuni şi frământări urmate de  transformări istorice remarcabile în spaţiul transilvan, este ocazia pe care naţiunea română nu o pierde , drepturile politice şi economice pentru români  precizate în Supplex Libellus Valachorum (1791) prin viaţă pe Câmpia Libertăţii  la 15 mai 1848 la Blaj unde se cere:  recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică   egal-îndreptăţită cu celelalte naţiuni din imperiu, mai mult decât atât poporul strigă „Noi vrem să ne unim cu Ţara !!!”. Adunarea de la Blaj din mai a iobagilor a depăşit programul iniţial al lui Bărnuţiu care vedea „rostul ei în proclamarea independenţei naţiunii române şi jurământul celor adunaţi de a cuceri şi apăra drepturile naţiuni”. „În urma presiunii ţărănimii s-a înscris pe lângă cererea de desfiinţare a iobăgiei şi revizuirea tuturor răpirilor de păşuni, păduri, ogoare făcute de domnii de pământ” (Ioan Laţiu) la care se adăugat strigătele ”vrem să ne unim cu ţara”. Pe de altă parte iobagii mişcaţi din izolarea lor vedeau că sunt numeroşi şi că pot fi puternici încât autorităţile timpului şi nobilii să se teamă de ei şi să nu le poată sta împotrivă[cxxvi]. 

            De ceea ce nobilimea se temuse de secole se întâmpla la Blaj: poporul valah copleşitor de numeros luptă din nou să devină naţiune. Nobilimea se teme că nu vor avea forţa necesară ca singuri să mai poată stăpâni şi administra pe valahii. Era nevoie de ajutor, cum de fapt l-au avut tot timpul de-a lungul istoriei, când valahii s-au răsculat. Ajutorul acum era aşteptat din partea Ungariei, care cerea în schimb uniunea şi renunţarea la autonomie.

            Aceştia, nobilii, prin încercarea de a se salva, găsesc că armata maghiară i-ar putea apăra, reorientând atacul maghiarilor contra valahilor în scopul conservării stării de fapt în Transilvania, la fel ca Diploma Leopoldină.  Dar acest ajutor maghiar are un preţ, unirea cu Ungaria şi trebuie să facă pasul pe care niciodată nu şi l-au dorit: din nobili să devină maghiari şi renunţarea la autonomia Transilvaniei.  „Unire sau pierim”, strigă maghiarii în Dieta de la Cluj de teama că Dieta nu va vota unirea cu Ungaria, şi nu va avea cine să le apere privilegiile în faţa valahilor. Unitatea de monolit a Fraterna Unio (Unio Trium Nationum) nu mai funcţiona, saşii trecuseră de partea împăratului. Secuii[cxxvii] erau departe şi puţini, puteau fi aliaţi de moment ca de multe ori de-a lungul istoriei, ca urmare nobili îşi caută noi aliaţi. 

             Pericolul de care de secole nobilimea se temea, acel „restitution ad integrum” ce sta ca o sabie a lui Damocles, era prezent, era evident că nu mai aveau de ales.  Adunarea de la Blaj respinsese chiar pe nobilii care se declarau valahi, unde se mai puteau duce cei care se desprinseseră de poporul din care strămoşii lor făcuseră parte. Pe de-o parte Dieta Ungariei ce le oferea protecţie, pe de altă parte imaginea Răscoalei lui Horea , Cloşca şi Crişan le era proaspătă în minte cât şi convingerea că nici valahii nu uitaseră atrocităţile la care au fost supuşi. Hotărârea nobilimii în Dieta Transilvaniei de la Cluj din ziua de 29 mai 1848 apare ca o consecinţă firească a unei frici istorice că odată şi odată va trebui să dea seamă de politica de aparheid faţă de valahi.  Nobilimea era silită să adopte o hotărâre ce nu o dorise niciodată, ce o  refuzase cu armele, luptând atât împotriva regelui maghiar cât şi împotriva imperialilor aliindu-se  de multe ori cu Moldova, Valahia, Imperiul Otoman sau Polonia. Teama nobililor[cxxviii] şi secuilor de „restitution ad integrum”, teama că-şi vor pierde privilegiile, poate chiar viaţa cerea decizii şi fapte grabnice. Pe de altă parte presiunea Ungariei ce acţiona deschis prin  grupul compact de deputaţi din Dieta Ungariei veniţi la  Cluj ca să  constrângă deputaţii transilvani să voteze ceea ce se legiferase deja în Dieta Ungariei la care nu mai aveau cum să se opună,  cât şi strigătele maghiarilor manipulaţi ai Clujului ce au pătruns în clădirea Dietei şi care strigau cu furie, „unio vagy halál” („uniune sau moarte”) , a dus în final adoptarea unei decizii prin care  nobilimea s-a considerat apărată de Budapesta. Existând cadrul legal, în conformitate cu cele stabilite la 11 aprilie 1848 de Dieta Ungariei s-a  trecut la măsuri represive[cxxix] asupra valahilor care-şi cereau dreptul de a fi recunoscuţi ca naţiune

            Odată uniunea aprobată de dietă se trece la implementarea ei în Transilvania începută în satele româneştii cu:  înălţare de   furci (spânzurători), arestări şi teroare împotriva românilor efectuate de către cetele de secui.  În iunie: „Cazurile din Şieu, Sălcud; Blăjel şi Turda, unde cetele de Săcui organizate şi înarmate, dovedeau că măcelul de la Mihalţ nu fu numai un incident nefericit, ci că el fusese cea dintâi za din lanţul de nesfârşite violenţe”. (Silviu Dragomir). La Mihalţ au fost ucişi prin împuşcare 14 ţărani şi răniţi 50 de către maghiari la 29 iunie 1848  După „execuţiile nejustificate ale atâtor victime nevinovate în tot cuprinsul Ardealului şi mai ales după ce fu spânzurat Alexandru Bătrâneanu, prefectul din Cojocna, bun tovarăş a lui Iancu, de faimoasa curte marţială de la Cluj”. Intenţiile paşnice ale autorităţilor maghiare sunt evidente şi românii încep, încetul cu încetul, să priceapă care va fi  soarta lor în noua Ungarie a lui Kossuth.

            Arestarea Comitetului Naţional Român, la Sibiu în august 1848, de către autorităţile maghiare, urmată de eliberarea lui de miile de români adunaţi în Sibiu şi de grănicerii români a fost momentul în care elita română a înţeles că trebuie să se apere. Adunarea de la Blaj din septembrie 1848 decretează „formarea unei Gărzi Naţionale Româneşti înarmate, similară cu garda naţională maghiară care fusese deja constituită şi înarmată de către guvernul austriac.” Gărzile Naţionale Româneşti aveau menirea de a menţine siguranţa şi ordinea publică în satele şi ţinuturile româneşti, instituite, în principiu,  mult după ce multe sate fuseseră terorizate de gărzile maghiare şi secuieşti.

            În 3 octombrie 1848 Curtea din Viena publică un Rescript împărătesc prin care ordonă dizolvarea Dietei maghiare şi anulează, practic, toate concesiile anterioare făcute revoluţionarilor maghiari.

            La 10 octombrie Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, publică la Pesta o proclamaţie "către poporul valah". Tonul său ameninţător, cere românilor ca în opt zile să revină la ordine şi la supunere faţă de autorităţile maghiare revoluţionare care le înlocuiseră pe cele imperiale austriece şi se încheie astfel:

„Altminteri, pe Dumnezeu din ceruri, care apără dreptatea, capetele vinovaţilor vor suferi severitatea neînduplecată a legii. Viteaza noastră armată, care a împrăştiat de curând o hoardă de trădători şi tâlhari, va porni împotriva voastră şi atunci vai de oricare turbulent de trei ori vai de toţi instigatorii. Ar fi fost mai bine să nu vă fi născut, deoarece nimeni nu va avea parte de milă şi indulgenţă. Dar şi până atunci s-a dat ordin poporului maghiar şi secuiesc să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertăţii patriei sale şi nu se îngrozeşte a deveni ucigaşul mamei şi fraţilor săi. Ungurii şi secuii să se ridice în masă, exterminând pe toţi trădătorii şi rebelii neascultători. Cui i-e dragă viaţa şi ţine la averea sa, să ia aminte acest ultim cuvânt al îndemnului binevoitor, altfel va plăti scump. I se va lua pământul, pentru a fi împărţit între fiii credincioşi ai patriei, iar el va muri în spânzurătoare sau de focul armelor. Păziţi-vă, de aceea, fraţi români, şi nu vă atrageţi urgia pedepsei!”

            Proclamaţia lui Kossuth declanşează din partea  Gărzilor ungureşti şi secuieşti[cxxx] noi acţiuni de pradă, asasinate  prin satele româneşti şi a le da pradă focului, cât şi recrutări forţate în armata maghiară, pentru a forţa trecerea românilor la ascultare.

            La sfârşitul lunii octombrie 1848 pătrund dinspre Ungaria, pe valea Crişului Alb, în direcţia oraşului Brad, trupe maghiare şi gărzile naţionale maghiare ce au ocupat toate localităţile româneşti întâlnite în drum, executând în cadrul tribunalelor de sânge pe revoluţionarii şi combatanţii români capturaţi, jefuind localităţile care se manifestaseră ostil, chiar dacă nu ajunseseră să comită violenţe fizice. Simpla declarare a unei localităţi ca sprijinitoare a revoluţiei româneşti atrăgea după sine pedepsirea prin jaf şi/sau incendiere şi executarea fruntaşilor sau a combatanţilor, deşi au fost numeroase cazuri în care au căzut victime femei şi copii.

            În 18 octombrie 1848 generalul Puchner, în numele împăratului de la Viena, cheamă popoarele Transilvaniei să participe la dezarmarea rebelilor (gărzilor maghiare).

            Folosindu-se de  ordinul comandamentului militar austriac, românii trec la dezarmarea[cxxxi] maghiarilor. Ţăranii cer ca nobilii maghiari să predea armele, iar când aceştia nu o fac, au loc incidente sângeroase. Gărzile maghiare din mai multe oraşe din Transilvania sunt dezarmate prin luptă, lăsând în urmă zeci de morţi şi răniţi din ambele tabere.

            Cu toate că o parte din elita română[cxxxii] înclina spre supunere faţă de unguri, iar unele sate româneşti erau pregătite de unii reprezentanţi pentru a depune armele, perfidia în negocierile cu românii, îi conving că sunt numai folosiţi de Kossuth. Este sugestiv în acest sens cazul deputatului revoluţionarului român Ioan Dragoş, ce lupta de partea lui Kossuth. Ioan Dragoş dorind să fie promovat în ierarhia conducerii maghiare de la Pesta se angajează într-o acţiune riscantă de a aresta conducătorii  armatei românilor  la Abrud  şi  de a înlesni ocuparea Munţilor Apuseni de către Hatvani, atrăgând în cursa negocierilor pe fruntaşii români. Pe de-o parte negocieri care i-ar fi divizat pe români, iar pe de altă parte profitând de armistiţiului stabil şi de faptul că pe timpul negocierilor luptătorii moţi vor fi demobilizaţi, armata maghiară să intervină şi să-i aresteze. Cum de fapt s-a şi întâmplat, o parte din revoluţionari au hotărât să depună armele; şi în aceste împrejurări fu luat prizonier Ioan Buteanu  de către unguri, care se încrezuse în „ salvus conductus-ul” lui Kossuth şi apoi spânzurat. Deşi lui Ioan Buteanu „Kossuth îi făgăduise în numele naţiunii maghiare salvus conductus (…) Avram Iancu, care s-a convins acum definitiv, că neamul său îşi poate găsi mântuirea numai în sine însuşi, în puterea braţului său vânjos, în sufletul lui eroic şi în încrederea sa neclintită” (Silviu Dragomir).

            „Situaţia românilor de la poalele Munţilor Apuseni, de pe văile Crişului Alb, Someşului Mic, Mureşului, Târnavelor, Oltului (de pe teritoriul transilvănean şi Arieşului – zona Iara-Turda) (vezi harta Balint) era dramatică. Armata maghiară şi gărzile secuieşti îndeplineau cu mult zel sentinţele tribunalelor maghiare de condamnare la moarte a românilor, fără deosebiri de sex sau vârstă. Incendiau casele pe oameni, împuşcau şi spânzurau pe cei prinşi. Anul 1849 a fost catastrofal pentru românii slab înarmaţi, şi mai ales pentru cei neînarmaţi. Atunci au căzut victime cea mai mare parte din cei 40.000 de români ucişi.”(Prof. Ilie FURDUIU, http://www.ziarulunirea.ro/bataliile-romano-maghiare-de-la-abrud/)

 

            XIe. Avram Iancu . Cu demnitate în vălmăşagul istoriei.

            Provenind dintr-o familie de moţi înstăriţi, din Vidra de Sus, fratele bunicului lui Avram Iancu a fost Horea, parcurge etapele şcolare ale timpului şi ajunge avocat la Tabla Regească de la Târgu Mureş. Aici îl prind frământările revoluţionare ale anului 1848 care aprinseseră Europa. Bun cunoscător al mentalităţilor românilor, nemeşilor şi al maghiarilor în rândurile cărora avea mulţi prieteni, dă dovadă de o înţelegere rapidă a transformărilor socio-politice ce aşteptau să izbucnească şi-n acest spaţiu carpato-dunăreano-pontic, cât şi de soluţiile ce trebuiau puse în practică în vederea emancipării naţiunii române şi aducerea ei la starea de egalitate cu celelalte naţiuni şi ştergerii consecinţelor produse de înţelegerile dintre nobili secui şi saşi în anii precedenţi. Vede că forţa românilor, după cum spune scurt şi răspicat la Blaj „Suntem mulţii ca cucuruzii brazilor, suntem mulţii şi tari, căci cu noi este Dumnezeu” (Avram Iancu), poate rupe lanţurile robiei multiseculare şi să împlinească   programul de acţiune lansat de  Simeon Bărnuţiu: “Nu uniune  ci recunoaşterea naţiunii române”(Simeon Bărnuţiu), dar trebuie acţionat fără zăbavă.

            Consideră că drepturile se câştigă de cei vrednici şi nu de cei laşi, cu cerşeala…este nemulţumit de încetineala, şi tendinţele de slugărnicie faţă de puternici zilei, pe care o parte din elitele române o mamanifestau în acele vremuri favorabile emancipării naţiunii române. Coagulează în jurul lui o parte din tinerimea română şi trece la organizarea populaţiei române în faţa viforului ce sta să vină.  Este singurul prefect care se prezintă la Blaj cu o formaţie de oameni organizaţi militar şi disciplinaţi este Iancu[cxxxiii]. Încă de la bun început dă dovadă de spirit de acţiune, autoritate morală, prestigiu, în înscrierea emancipării naţiunii române în frământările sociale ale Transilvaniei.

            Faptul că această dorinţă firească a românilor de „dreptate, egalitate, fraţietate” nu a fost înţeleasă de foştii nobili români[cxxxiv], (valahi) acum maghiari sau nobili maghiari şi nici acceptată de nobilimea maghiară şi secuiască a prezentului, cât şi de o parte din elita română, a dus la conflicte extrem de sângeroase[cxxxv] între etnia maghiară şi română, a căror urmării nici azi nu sunt pe deplin înţelese[cxxxvi]. „Războiul care s-a purtat între Români şi Unguri, în primele luni ale anului 1849, a fost un război crâncen, pe viaţă şi pe moarte. Dacă n-ar fi fost eroismul Moţilor conduşi de Iancu el s-ar fi terminat cu exterminarea neamului românesc. (…) De pe câmpie soseau zilnic la noi preoţi români, cărturari, ofiţeri, tineri entuziaşti, care s-au refugiat de teama revoluţionarilor unguri.” (Silviu Dragomir).

            Cu toată întunecimea acelor vremi, fragmentele de lumină ce ne vin până în prezent, privind viaţa şi crezul lui Iancu, ne relevă un om capabil care în diverse momente istorice a avut un comportament demn fără urme de laşitate şi slugărnicie. Sincer în negocieri şi-a tratat adversarii cu respect[cxxxvii] şi onoare.

            Memorabile sunt multe momente din viaţa acestui erou care au impus respect, atât românilor cât şi maghiarilor, în timpul revoluţie, în timpul peregrinărilor prin ţara pe care cu vitejie a apărat-o, cât şi contemporanilor noştri în prezent[cxxxviii].  George Bariţ prieten şi preţuitor a lui Avram Iancu ne transmite peste timp imaginea Iancului: „prin înfăţişarea sa impunătoare şi frumuseţea cugetului său sincer, cuceritor, printr-o emanaţie magnetică în privirea sa, care pătrundea, răscolitoare, în adâncul conştiinţei oamenilor, care simţeau identificarea, până la contopire, a tânărului tribun cu vrerile şi dorinţele lor” (Academician Ştefan Pascu).

            Meritul lui Iancu (ca de altfel şi a lui Horea) este că a dovedit poporului său că încă poporul mai poate da oameni de credinţă, conducători de valoare pentru el şi nu pentru duşmanii lui, conducătorii ce sunt capabili să pună în faţa intereselor proprii pe cele ale naţiunii sale.

            Şi ce poate fi mai clar din punct de vedere patriotic decât „ Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită.”(Avram Iancu)

            Ca om politic Avram Iancu a fost un exemplu de gândire şi acţiune politică, a fost un om al faptelor şi a vorbelor puţine cu efect bun şi de durată lungă în timp, valabile şi azi: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare vei convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea lui Horea” (Avram Iancu) sau ce-a mai scurtă şi de efect comandă militară „No, hai!!!”(Avram Iancu) ce a însemnat dăinuirea naţiunii române în Ardeal până azi, şi primul pas spre România Mare.

            Avram Iancu a fost o mare personalitate care în viforul istoriei a voit şi a ştiut să fie un om pentru ţară şi popor, într-un mod demn atât între români cât şi între unguri, fiind un om demn în faţa oamenilor din popor cât şi-n  faţa împăratului.

            Evenimentele politice postrevoluţionare nu aduc românilor rezultatele aşteptate. „Astfel o dezamăgire cumplită cuprinse sufletul tuturor românilor din Ardeal” (Silviu Dragomir).  Cu inima neagră de supărare, Iancu ca un element de demnitate socoteşte că este mai bine să se retragă din fojgăiala profitorilor postrevoluţionari, fojgăială în urma căruia poporului român nu-i rămâneau decât sacrificiile[cxxxix] pe altarul revoluţiei. Văzând că vremea armelor trecuse, ca mesaj al demnităţii naţionale,  Avram Iancu alege calea singurătăţii faţă de domni şi calea apropierii de popor[cxl], de foştii lăncieri şi puşcaşi ai revoluţiei, singurii pe care-i socotea apropiaţii lui. Iancu era un om bogat dar „înainte de a-şi lua băţul pribegiei, la 1850, Iancu şi-a testat Naţiunii întreaga avere personală” (Silviu Dragomir). O mare parte din timp peregrinează printre moţii extrem de primitori din Ţara Zarandului. Aceste peregrinării cât şi marea supărare pricinuită de ratarea unui moment istoric favorabil ca românimea să se poată emancipa contribuie la şubrezirea sănătăţii. Lipsa unei familii unite în jurul lui, grăbesc deznodământul ce are loc la în Ţara Zarandului pe care o iubea atât de mult. Aşa că în noaptea de 10 septembrie 1872 trece în lumea veşnică a eroilor români.

            Vestea că Iancul a murit se răspândeşte cu repeziciune printre români şi 3 zile şi 3 nopţi nu au încetat să bată clopotele bisericilor în toţii Munţii Apuseni. Momentul de trecere a lui Iancu în rândul eroilor neamului a fost un moment de mare unitate al românilor. Plâns de poporul român, condus de o mulţime de popor (o coloană de peste 3km), de zeci de delegaţii în frunte cu primarii şi notarii satelor, de 30de preoţi, în frunte cu protopopii Miheljianu (ortodox) din Brad şi Balint (unit) din Roşia Montană .

XII. În final fără ca în istorie să fie un final:

            Cu toate că problema nobilimii a fost eliminată din pasajul istoric în anii comunismului, duşmănia însămânţată în anul 1848 îşi face simţite urmările şi azi.

            Dezarmarea Gărzilor ungureşti şi secuieşti setoase de sânge, puse pe asasinate care prădau şi dădeau foc satelor româneşti, era evident necesară, dar elita română ezita pentru a nu supăra nici Dieta Transilvană, nici Dieta Ungară şi nici Curtea de la Viena, sfătuind românii să aibă răbdare să respecte legile că lucrurile se vor rezolva. De fapt şi unii revoluţionari de la Bucureşti îi sfătuiau pe cei de la Sibiu să aibă răbdare, probabil să nu producă probleme revoluţionarilor lui Kossuth, ceea ce ne duce cu gândul că erau la nivel european interese ce depăşeau dorinţa naţiunii române de a exista, încât aceasta putea fi sacrificată.

            Atrocităţile din timpul revoluţiei, ar fi putut fi stopate dacă poporul român cu elitele sale s-ar fi organizată, ar fi avut Gărzi naţionale româneşti puternice, care să împiedice teroarea gărzilor maghiare.. Poporul român a aşteptat să i se facă dreptate cerşind-o, ba de la Cluj, ba de la Budapesta, ba de la Viena. Într-un moment când toate etniile se organizau elitele româneşti cereau poporului să stea liniştit că doleanţele se rezolvă.  Elitele române nu au reuşit să înţeleagă decât târziu, altele de loc, că momentul Suplexului trecuse, că nu mai era momentul statului în genunchi şi să cerşeşti drepturi pe care în mod firesc le obţii dacă acţionezii organizat. Negocierile purtate de elita română au fost negociate în genunchi, fără ca întâi în ţară să-şi organizeze o armată puternică care să-i permită negocierea de la egal la egal. Elita română la momentul respectiv, fără gărzi naţionale puternice, nu putea impune nimic. Numai cerşea!!!

            După revoluţie cei mai câştigaţi sunt sârbii, croaţii şi ungurii. Ungurii dovedind că au o mare capacitate de organizare li s-a recunoscut în următorii anii dreptul de a-şi reface Ungaria Mare cu înglobarea Transilvaniei în Ungaria. Cele mai mari pierderi le-au avut românii. Aici trebuie să avem în vedere şi pe românii care au luptat de partea sârbilor şi în armatele maghiare, de partea maghiarilor. Este evident din evoluţia istorică că poporul român prin comportarea lui şi a elitelor lui, nu au căutat să preîntâmpine momentele nefavorabile; au aşteptat ceşind milă în stânga şi-n dreapta până când au văzut că este ameninţat cu dispariţia, iar privilegiile aşteptate de elită sunt doar vorbe goale închipuite.  Elita română a întârziat nepermis de mult în organizarea poporului pentru evenimentele ce va să vină, s-a întâmplat ca în „Pilda celor zece fecioare”. Elitele noastre nu au fost pregătite şi nu au pregătit poporul pentru evenimentele ce urmau sa vină. Pe când celelalte popoare maghiari sârbi croaţi erau în pas cu evenimentele, naţiunea română aştepta…  fără armată, fără a fi organizaţi, fără arme  la fel ca cele cinci fecioare adormite din biblie cu candele fără ulei, fără untdelemn, total nepregătite când s-a deschis uşa popoarelor.

            Nepregătite au fost şi când s-a deschis uşa a doua oră după ce trupele ţariste au început atacul împotriva armatei lui Kossuth. În loc să fie în Transilvania pentru a-şi organiza poporul, pentru a avea forţa necesară la negocierile ce vor urma după cei doi ani furtunoşi, ei se găsesc la Viena pentru a cerşi în continuare; probabil privilegii personale… din nou poporul roman este lăsat în imposibilitatea de a-şi impune de l-a egal la egal drepturile.

            O atenţie aparte trebuie acordată comportării lui Bălcescu şi Golescu şi a altor revoluţionari de la Bucureşti care sfătuiau pe fruntaşii români din Ardeal să tempereze pe români, cu toate că ardelenii români erau bătuţi, ucişi de gărzile maghiare. O comportare ciudată o au şi prin insistenţa cu care aceştia caută să sacrifice naţiunea română din Ardeal şi să lupte pentru ungurii. Cu toate că această intervenţie a lui Bălcescu nu mai era oportună, anul revoluţiilor europene trecuse, trupele ţariste erau în Transilvania, Bălcescu face presiuni pe lângă elitele ardelene pentru a intra în ascultare la Kossuth. De ce? De la ce comandamente europene primea ordine Bălcescu încât vroia sacrificarea naţiunii române din Transilvania?

            De aceea poporul român în mod instinctiv  din marea elită română au selectat acele personalităţi strălucitoare, pe acei adevăraţi apostoli martiri ai libertăţii naţionale Horea, Cloşca şi Crişan,  Avram Iancu care în momente istorice diferite au pus pumnul în piept furtunii. Recunoştinţa eternă a poporului român faţă de Horea Cloşca şi Crişan, faţă de  Avram Iancu, îşi are originile în faptul că aceştia au reuşit să oprească roata istoriei ce mergea nefavorabil naţiei române şi să o întoarcă!.

            Cu 140 de ani în urmă moţul Avram Iancu, maramureşanul Buteanu, sibianul Bărnuţiu,  şi toţi ceilalţi care s-au adunat în jurul lor au salvat naţiunea română din Ardeal, lăsând ca moştenire urmaşilor porţile deschise spre România Mare, fapt ce face ca valoarea politică a faptelor lor să fie uriaşă pentru români.

 

 

                        Laurenţiu Jude

 

 

Bibliografie:

 

1. Aurel V. David, “Natio-Hungarica” – un pericol permanent, // 30 Martie 2011 // Romania recenta, Transilvania, http://www.desteptati-va.ro/index.php/2011/03/30/natio-hungarica-pericol-permanent

2. Silviu Dragomir, “Avram Iancu”, ediţia 1924;

3. Emil Dumea, Istoria bisericii catolice din Moldova, Iaşi, 2005

4.  Titus Filipaş,  Basarabi în Cumania, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE

5. Alexandru Gabriel Filotti,  Frontierele românilor/Volumul I, http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_romanilor/Volumul_I

6. Dr. Ioan  Fruma,  Despre spiritual juridic ardelean, ,  TRANSILVANIA, Anul 75, februarie 1944, Nr.2, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/transilvania/1944/BCUCLUJ_FP_279996_1944_075_002.pdf

7.  Ilie Furdui, “Revoluţia de la 1848-1849 martiri şi eroi”,2002;

8.  Gabriel GHEORGHE, INFLUENŢA LIMBII ROMÂNE ASUPRA GRAIURILOR MAGHIARE,
VĂZUTĂ DE LA BUDAPESTA, Articol publicat în Noua Revistă Română, http://getica.go.ro/maghiara.htm

9. Vitalie Josanu, Spaţiul pontic în istoria estului european sec. XII-XV,

http://www.medievistica.ro/pagini/istorie/texte/cercetarea/spatiul-pontic/spatiu-pontic.html 

10. Ioan Laţiu, Monografia satului Iclod Alba, Editura Buna vestire, Blaj, 2012).

11. Vasile Lechinţan,  Limba română în viaţa secuilor de-a lungul secolelor (până în 1918), "ANGVSTIA", nr. 8, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2004, p. 41-62, http://www.partidulcivicmaghiar.com/Articol.asp?ID=370

12. József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Traducere din limba maghiară de Ferenc Pap. Corector: Ferenc Pap. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007.

13.  Allain Du Nay - Români şi maghiari în vârtejul istoriei, 2001, Ed. Matthias Corvinus, Buffalo – Toronto

14. Alexandru  Niculescu, „ROMANIA HUNGARICA”-  CONTACTE LINGVISTICE SI CULTURALE ROMANO-MAGHIARE , Universitatea din Udine, Italia, http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari/Niculescu.pdf

15. Şerban Papacostea,  Romanii in secolul al XIII-le/între cruciată şi imperiul mongol, Editura Enciclopedică,

 Bucureşti, 1993.

16.  Sţ. Pascu, “Avram Iancu”, 1972;

17.  Acad. David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

18. Dumitru SUCIU, CRÂMPEIE DIN SIMBOLISTICA CLUJULUI – vremuri de demult –,

http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Suciu/Crampeie din simbolistica Clujului.pdf

19.  *** STATUTUL JURIDIC AL NOBILIMII ROMÂNESTI DIN REGATUL UNGARIEI, http://www.scritube.com/istorie/STATUTUL-JURIDIC-AL-NOBILIMII-35939.php

20. *** ISTORIOGRAFIA NOBILIMII ROMÂNEsTI

http://www.scritube.com/istorie/ISTORIOGRAFIA-NOBILIMII-ROMNET22416221914.php

21.  *** rev. Iancule Mare, nr. 47, septembrie 2009

22.  *** rev. Iancule Mare, nr. 50, septembrie 2010

23. ***  ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul I, Editura „George Bariţiu”, Cluj Napoca, 1997

24. *** http://ro.wikipedia.org/wiki/Fraterna_Unio_din_1437

25. ***  http://ro.wikipedia.org/wiki/Stefan_Werboczy

26. *** http://ro.wikipedia.org/wiki/Fraterna_Unio_din_1437

27. ***  http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/ORGANIZAREA-DE-STAT-A-PRINCIPA71662.php

28. *** http://ro.wikipedia.org/wiki/Razboiul_Taranesc_condus_de_Gheorghe_Doja.

29.  ***  http://www.cultura-romana.com/

30.  *** http://ro.wikipedia.org/wiki/Diploma_andreana

 31. *** http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/116-istoricul-unor-manastiri-romanesti-putna-ramet-lainici-agapia.html

32. Creştinismul la români în Evul Mediu,

 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Crestinismul_la_romani_in_Evul_Mediu

 

 

NOT

---

[i] Spaţiul habsburgic a fost  dintotdeauna un butoi cu pulbere. Amestecul de clase sociale diferite unele cu privilegii enorme, altele nici recunoscute că ar exista,  cu viziuni si aspiratii divergente asupra viitorului a fost adevaratul motiv al dezmembrării acestuia.

 

[ii]  Dorinţa de a vedea numai continuitate romană în acest spaţiu geografic face ca în istoria noastră să apară, în cărţile de istorie, un mare vid politic după alungarea romanilor. Uitând de existenţa în spaţiul carpato-dunăreano-pontic a Imperiului Romaniei (Imperiul Bizantin) cu state aflate politic în relaţii de vasalitate faţă de Ţarigrad (Constantinopol), legate între ele prin  religia ortodoxă,  la fel cum mai târziu va fi în Europa apuseană.

               Decât să se  recunoască un adevăr istoric a existenţei pe durata a foarte multe secole a  Romaniei în acest spaţiu geografic, mai bine se spune că „Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică” şi preferă să înceapă istoria cu secolul XIII – XIV, menţinându-ne într-un gol istoric.”

               Acest vid politic, în cărţile de istorie, i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie: „Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă. Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

               De fapt nu a fost un vid politic ci un tip de vasalitate, o dependenţă de curtea de la Constantinopol, la fel cum va fi şi mai târziu până la Războiul de independenţă de la 1877.  Aproape 1500 de ani de dependenţă faţă de Constantinopol (Ţarigrad)  ne este refuzată din istorie, vasalitate faţă de  Romania iar apoi faţă de Rumelia.

               Românii nu au cunoscut nici  un fel de  întârziere istorică, ei au aparţinut  unei părţi din Europa care la momentul respectiv era mult mai avansată faţă de Europa Occidentală. În momentul în care Romania dă semne de slăbiciune ca urmare a atacului cruciat (Crearea Imperiului Latin de Răsărit  1204- 1261) celelalte părţi ale Romaniei, lipsite de o conducere centralizată de la Constantinopol (Ţarigrad)  , încep să se reorganizeze. Ce trebuie remarcat : este refuzul statelor vasale Romaniei de a recunoaşte noua conducere latină de la Constantinopol. Mai mult decât atât luptă împotriva noilor împăraţi latini, îi chiar capturează şi-i ucid, finalizând cu alungarea lor în 1261.

               Aceste lupte cu Imperiul Latin de Răsărit, ce a lăsat fără garanţii de securitate  spaţiul nord-dunărean ocupat de o mulţime de ţărişoare fără vlagă  conduse de o clasă politică ( nobilime , boierime) cu mentalitate profund ancorată în corupţia de la Ţarigrad, nu rămân fără consecinţe istorice. Garanţiile impuse de Ţarigrad în spaţiul vasal (ortodox) deveniseră imposibil de implementat, ţărişoarele au rămas singure şi nepregătite să facă faţă loviturilor venite dinspre vest, est etc.

               Faptul că Transilvania, Moldova şi Valahia le menţionăm în istorie ca apariţii cu întârziere în istoria Europei este o  nedreaptă prezentare pentru că ele erau părţi ale Romaniei atât prin vasalitate cât şi religie. Atacul cruciat asupra Constantinopolului forţează aceste teritorii să se apere singure în faţa pericolelor vecine. Cu capitala la Constantinopol, ele existând, funcţionând şi făcând istorie; mult înaintea altor state Europene. Până la 1877 istoria noastră este parte a istoriei Romaniei şi Rumeliei, ca urmare dacă dorim adevărul istoric ar trebui să nu aruncăm părţi din istoria noastră (aruncăm apa din copaie odată cu copilul), odată cu istoria poporului român, mai ales că suntem continuatorii şi purtătorii numelui Rumeliei şi Romaniei. Acesta este motivul pentru care intrăm în istoria Europei Apusene aşa târziu: cu Unirea de la 1859 şi Războiul de Independenţă de la 1877, cu toate că existăm organizaţi de mii de anii, uneori vasali, alteori independenţi.

 

[iii] De altfel până la Mihai Viteazul hărţile din evul mediu  vorbeau de vlahii de aici ca fiind şi daci deopotrivă iar  unirea lui Mihai Viteazul ca refacerea Daciei. (Harta Daciei de A. Ortelius, editura Dacica. ... Reproducere dupa harta lui Abraham Ortelius „Daciarum Moesiarumque vetus descriptio”, anul 1595).

 

[iv] Evul mediu cunoaşte şi Ţaratul valaho – bulgar, care cunoaşte cam aceeaşi evoluţie istorică ca şi cel valaho-arpadian, cu oscilaţii între Roma şi Constantinopol. Rămânând în final în sfera ortodoxismului.

 

[v] Numeroasele documente regale ungare, feudale de început de mileniu II (acte cu conţinut  concret, juridic, patrimonial, privilegial, fiscal sau militar),  vorbesc despre un număr imens de nobili valahi, cnezi şi voivozi  cărora regalitatea le acordă acte regale ce le confirmă proprietăţile avute din vechime, ca urmare a unor servicii aduse casei regale. Ei intrau în casta nobiliară regală, şi vor intra în Ordinul „natio hungarica”.  De fapt între nobili valahi şi regalitate se stabilise o asistenţă mutuală. Se întâlnesc cazuri în care iobagii devin nobili, pentru că în acele timpuri iobagii  erau cu totul şi cu totul altceva decât pe timpul ultimilor ani ai Principatului transilvan

 

[vi] „Natio Hungarica, sau Naţiunea Ungurească, în mod curent, se crede că este tradu-cerea în limba Latină a numelui Naţiunii Maghiare. Lucrurile stau însă cu totul altfel,(ve-zi p.141 din prezenta lucrare), deoarece Natio Hungarica, nu are înţelesul de naţiune în sens etnic, ci unul de castă nobiliară militară. Limba maternă pe care o poseda nobilul care aparţinea la Natio Hungarica nu conta, deoarece casta militară nobiliară era rezultatul politicii de imigraţie – din toată Europa – a Regilor Unguri din dinastia Arpadiană, cu directul sprijin al Cancelariei Papale, limba de comunicare fiind limba Latină. Politica promovată de Natio Hungarica, era convertirea la religia catolică. Pe scurt Natio Hungarica, era identică din punct de vedere ideologic, al compoziţiei etnice şi al limbii vorbite, cu toate Ordinele de Cavaleri create în Evul Mediu, de nevoia asigurării supremaţiei religiei catolice. Toate dinastiile care au urmat la tronul Naţiunii Ungareşti (d’Anjou, Luxemburg, Corvin, Jagello), după dinastia Arpadiană, până în ziua înfrângerii de la Mohacs, au fost dinastii europene, nemaghiare Exista totuşi o deosebire notabilă, între Natio Hungarica şi restul Ordinelor de Cavaleri, care s-a adăogat la confuzia creată de numele latinesc al regatului: în cadrul Natio Hungarica, moştenirea bunurilor materiale avea caracter ereditar, în timp ce în Ordinele Călugăreşti, exista o proprietate de grup indivizibilă.  Spre exemplu Ordinul Cavalerilor Teutoni în Prusia fondat (1198) de o ramură a Hohenzollernilor, în 1525, distribuie proprietăţile Ordinului între Cavaleri, se converteşte la Luteranism, iar în 1618 sub conducerea Electorilor de Brandenburg intră în componenţa Ducatului Prusia. Natio Hungarica, în 1526 este desfiinţată de Turci la Mohacs şi timp de a-proape 400 de ani, adică până la Tratatul de la Trianon (1920), o Ungarie independentă dispare de pe harta Europei. Şi în Ungaria, Luteranismul (1517), iar de la Pacea Religioasă (1555) de la Augsburg, şi Calvinismul şi Unitarienismul, atrag mulţi adepţi, după principiul: cuius regio, eius religio (a cui e stăpânirea, a aceluia şi religia), omenirea dorind să nu mai plătească impozit Cancelariei Papale. După Carlowitz (1699) catolicii, înfiinţează o nouă confesiune: Greco-Catolică, cu drepturi depline, iar Naţiunea Ungurească treptat se transformă în Naţiunea Politică Maghiară, care trece la maghiarizarea în masă a secuilor pe baza actului Opus Tripartitum (1514), apoi (1848) recurge la emanciparea din iobăgie şi la împroprietărirea în masă a întregii populaţii din Ungaria, printre care şi Românii. Începând cu ausgleichul (1867), deoarece Transilvania este cedată Ungariei, ne mai fiind posesiune a coroanei imperiale Austro-Ungare, fiindcă Împăratul Franţ Iosif, devine şi Rege al Ungariei, Naţiunea Politică Maghiară, întreprinde cele mai radicale măsuri de desnaţionalizare forţată a Românilor.”  ( Alexandru Gabriel Filotti,  Frontierele românilor/Volumul I, http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_romanilor/Volumul_I)

 

[vii] <<Ştiu că la români, în situaţii geopolitice conjuncturale şi situaţii tensionate apar ca „ciupercile după ploaie” aşa-zisele „elite politice înstrăinate”.

               Aceste elite, în care se regăsesc politicieni de toate culorile şi doctrinele ideologice posibile, îşi folosesc mintea pentru a strânge ştiri şi nu a da idei, dezicându-se fără regrete de valorile, interesele şi necesităţile sociale ale naţiunii române, pentru a-şi apăra propriul interes. Ele s-au definit şi se definesc drept „elite înstrăinate”, fiind cea mai grea pacoste pe trupul naţiei româneşti. Acestea au rămas încremenite în gândirea politică medievală, impusă unei părţi a păturii conducătoare româneşti de către „centrele de putere” care au dominat, în anumite conjuncturi, spaţiul etnic românesc. Prin intermediul lor a fost transplantată peste organizarea de tip moşie, statul poliţist asistat de miliţii regionale, care au devenit forţe de dominare şi, în caz de revoltă, adevărate instrumente de pacificare. Sistemul respectiv a generat, în timp, o birocraţie supranaţională, cosmopolită, în care a intrat şi o parte a elitelor politice autohtone, dornice de imediate avantaje economice şi politice.

               Destinul „elitelor înstrăinate” este o părticică din măreţia şi declinul naţiei româneşti. Cele mai multe s-au situat între dorinţa de menţine la putere, cu orice preţ, şi uşurinţa cu care au fost dezbinate de cei care au lovit în averea lor. Fiind „sub vremuri”, nu au înţeles sau nu au acceptat „nevoile naţiei” din care s-au revendicat, la început cu curaj, apoi cu teamă şi la urmă cu dispreţ.

               Conjuncturi istorice nenorocite le-au permis să obţină, uneori nemeritat, avantaje politice şi economice, ignorând cultura care îi obliga să coboare în comunitate. Sistemul de tip vasalic, pe care l-au acceptat sau l-au proclamat, a generat şi întreţinut izolarea „de castă” şi îndepărtarea de etnos şi de spiritul comunitar. Cu ajutorul acestora, „centrele de putere” au operat tăieturi în moşie, naţia românească a fost spartă în bucăţi care au întrerupt comunicarea între ele, iar aşa-numitele autonomii au constituit, în fapt, spărturile sau breşele din care au fost manevrate conflictele şi dirijate agresiunile latente.

               „Elitele înstrăinate” nu înţeleg nici astăzi că „centrele de putere” au tendinţe acaparatoare, agresive, şi că lucrează în slujba unei „clase supra-naţionale”. Ele nu sunt nici capabile, nici interesate să întreţină nevoia de comunitate a naţiei româneşti, fondată pe credinţa ortodoxă, întrucât sunt sub nivelul de cultură al poporului (producătorul de resurse).>>

(Aurel V. David, “Natio-Hungarica”)

 

[viii] << Scriitorul ezoterist Vasile Lovinescu, expert în gândirea sufită a lui Al Rumi,  susţine, spre deosebire de domnul Neagu Djuvara,  că   "Basarab" este în fapt cuvântul  "Tarabostes" transpus într-un pidgin cumanic. Adică "Basarab" înseamnă  "străbun nobil".

Ştim că  Tarabostes erau nobilii daci. Să considerăm numai rădăcina cuvântului: "Tarab". Există  o argumentaţie foarte plauzibilă  că în Evul Mediu, cuvântul dacic "Tarab" ar fi putut ajunge să fie pronunţat  “Sarab”. În secolul VI Iordanes, speculând  confuzia  fonetică „goţi” -  „geţi”,  îi aminteşte pe  „sarabi” ca  pe  „o tulpină veche, glorioasă, avută  şi puternică” a ‚goţilor’ (prin care trebuie să inţelegem geţii sau dacii).  Iar  în ceea ce priveşte alt exemplu privind schimbarea pronunţării  unei litere, documentele Vaticanului din secolul X folosesc scrierea şi pronunţarea « Rutenia » pentru cuvântul îndeobşte cunoscut  ca « Rus ». Aceasta arată  că  în latina medievală  vestică, dar şi într-o neolatină orientală, "t" şi "s" puteau  fi înlocuite. Este ceva similar cu fenomenul rotacismului. Ori cu tranziţia de la ‚Matilda’ la ‚Mafalda’ în italiană.

“Sarab” ar fi putut însemna  nobil vechi, nobil din Dacia. Cuvântul Dacia are viaţă  surprinzător de lungă, fiind atestată folosirea lui chiar şi în secolul XIII.  Apoi, întrucât Dacia noastră  rămâne pe un teritoriu numit Cumania în Evul Mediu, presupunem că  prin aglutinare cu „aba”,  ce înseamnă tată,  din  Sarab a rezultat ‚Basarab’. Vasile Lovinescu propune în ‚Dacia hiperboreană’ o construcţie similară în multe privinţe  construcţiei ce a condus la termenul „arian”, însemnând de asemenea ‚nobil’.>> ( Titus Filipaş,  Basarabi în Cumania).

 

[ix]  “Conjuncturi istorice nenorocite le-au permis să obţină, uneori nemeritat, avantaje politice şi economice, ignorând cultura care îi obliga să coboare în comunitate. Sistemul de tip vasalic, pe care l-au acceptat sau l-au proclamat, a generat şi întreţinut izolarea „de castă” şi îndepărtarea de etnos şi de spiritul comunitar. Cu ajutorul acestora, „centrele de putere” au operat tăieturi în moşie, naţia românească a fost spartă în bucăţi care au întrerupt comunicarea între ele, iar aşa-numitele autonomii au constituit, în fapt, spărturile sau breşele din care au fost manevrate conflictele şi dirijate agresiunile latente.” (Aurel V. David, “Natio-Hungarica” )

 

[x]  “Trebuie să ştie că orice „centru de putere” construit în interiorul vetrei este perceput de români ca o agresiune la adresa acesteia.

               Românii au învăţat, de-a lungul istoriei lor zbuciumate, că „centrele de putere”, clădite de prin forţă de către neamuri agresive în conjuncturi geopolitice favorabile, au creat în apropierea hotarelor vetrei româneşti imperii cu pretenţii de dominare a unei părţi sau a întregului bazin carpatic. Fiecare a crezut, în timpul său istoric, că-l va putea stăpâni prin graţia unor dinastii imperiale şi prin dreptul cuceritorului. Toate au fost conştiente de puterea spiritului la români şi au încercat să controleze, îndeosebi frontierele confesionale printr-o elită românească cu aparenţă de libertate. Însă, în timp, aceasta nu s-a mai raportat la simbolurile imperiale impuse şi a generat ea însăşi forţele centrifuge care au distrus graniţele interioare şi au revitalizat ideea de naţiune şi de vatră românească. Reacţia violentă la violenţa cu care au fost împinse frontierele peste vatra românească confirmă că nicicând şi niciunde două culturi nu pot coexista prin interacţiune mecanică.

               Românii s-au arătat mult mai hotărâţi pentru a-şi apăra vatra în condiţiile în care anumite „centre de putere” au creat frontiere în interiorul vetrei, fie confesionale, fie politice, fie militare. Acestea au întreţinut conexiuni ascunse, cu tentă geopolitică, în jocul de interese şi au reuşit să creeze breşe cu consecinţe, uneori incalculabile, în planul coeziunii şi unităţii naţiei româneşti. Românii, îndeosebi elitele locale din aşa-numitele „autonomii teritoriale” au privit cu neîncredere şi teamă această extindere prin impunere şi au reacţionat violent la încercarea de impunere persuasivă a unei filosofii sau confesiuni străine de spiritul naţiei româneşti. Reacţia faţă de trasarea oricăror frontiere în interiorul vetrei româneşti confirmă că „centrele de putere” care încearcă să impună modele de gândire, sentimente şi acţiuni care agresează „conştiinţa de sine”, trezesc reacţii vehemente de protejare a simbolurilor întreţinute din timpuri imemoriale de comunităţi spiritualizate prin raportarea la patrie şi la geneză.” (Aurel V. David, “Natio-Hungarica)

 

[xi] Trecerea s-a făcut treptat, dar în timp iobagilor li s-au restrâns libertăţile, li s-au luat proprietăţile, încât iobag a devenit sinonim cu şerb, schismatic, valah. Termenul iobag desemna în timpul arpadienilor o mare parte din oamenii liberi, o categoria militară de condiţie liberă din comitate şi dregătorii regali în general. Iobagii erau acei oameni care asigurau armata ţării şi funcţionarea statului arpadian, erau oamenii liberi „iubitori de moşie” şi de bază ai regatului. Adunare obştească, convocată de Voievodul Transilvaniei pe la 1200, era formată din nobilime, clerul superior, orăşeni şi reprezentanţi ai ţărănimii libere.

 

[xii] Menţionăm şi prezenţa unor iobagi în componenta scaunului de judecata haţegan la 1360  (Maria Holban,  Din cronica relatiilor romano-ungare, p. 239.

 

[xiii] În istoria Transilvaniei există şapte răscoale şi revoluţii ţărăneşti din anii: 1324, 1437,1480, 1514, 1600, 1784 şi 1848. Revolutie cea din 1324, nu este prea bine cunoscută.

Răscoala din anul 1437. Într-o primă etapă nobilii au semnat un document prin care acceptă cererile re-voltaţilor, privind restabilirea libertăţilor pe care le avuseseră sub Ştefan cel Sfânt. Dar imediat ce răsculaţii s-au risipit, ungurii, saşii şi secuii se reunesc şi înfrâng pe răsculaţi şi impun o nouă ordine a „Uniunii Trăţeşti”. Aceasta a fost Constitutia de fapt a Transilvaniei, de la 1437, înainte.

Răscoala din 1480. După înfrângere, Regele Ungur,  indignat de curajul Românilor spune: “…românii care nu ar fi chemaţi, nici a se bucura de libertăţi, nici măcar destinaţi de natură pentru un atare privilegiu, îndrăzneau totuşi să le reclame” citat de Simion Bărnuţiu.

Războiul Ţărănesc din 1514, sub conducerea lui Gheorghe Doja,

Răscoala din anul 1600, a fost întreprinsă numai de ţăranii valahi. "…Mihai Viteazul, care credea folositor planurilor sale de a câştiga simpatiile naţiunilor dominatoare, înăduşi cu asprime avântul românilor" (W Bethlen, Historia de rebus Transsilvanicis, IX, p.128).

Revoluţia lui Horia Cloşca şi Crişan, din 1784

 Revoluţia din 1848.

 

[xiv] Buni numai de muncă, să le muncească ogoarele şi să le culeagă recoltele după cum se spunea, „dacă nu am avea nevoie de ei să ne muncească domeniile ar trebui stârpită orice urmă de valah”.

 

[xv] Această luptă capătă aspecte extrem de perfide cum ar fi permanentă absorbţie a elitelor populaţiei romîne  de către nobilimea română maghiarizată, încât etnia română era permanent decapitată de posibili conducători de valoare. Cu toate că istoricii români se mândresc cu conducători ai Transilvaniei şi Ungariei de origine valahă, uită însă să spună că nu au făcut nimic sau aproape nimic pentru emanciparea naţiei române, cu toate că erau în poziţie politică şi militară care le-ar fi permis acest lucru. În schimb s-au folosit de acest „popor de slugii” în campaniile lor militare pe care le-au purtat, punându-i să lupte chiar împotriva propriului lor neam. În aceste campanii românii s-au afirmat prin fapte de vitejie, dar în folosul ţărilor din apus.

 

[xvi] De-a lungul istoriei elitele noastre au avut o mare capacitate de a se metamorfoza când li s-a dat ocazia începând cu tarabostesi şi continuând până azi: în Transilvania conducătorii de ţară şi slugitorii lor s-au metamofozat în nobilime maghiară şi populaţie maghiară; în Valahia au ajuns demnitarii ai Imperiului Otoman;  în Moldavia s-au orientat spre Polonia, Rusia etc.

 

[xvii]  Câteva prevederi din prima constituţie a Regatului Ungar din anul 1222: Bula de Aur a  regelui  Andrei al II-lea.

 „Mai voim ca nici noi, nici urmaşii noştri, nicicând să nu prindă sau să nimicească pe slujitori în folosul vreunui potentat, decât dacă mai înainte ei au fost chemaţi şi au fost osândiţi pe cale de judecată. (…)

Dacă vreun iobag (termenul desemna în această perioadă categoria militară de condiţie liberă din comitate şi dregătorii regali în general), care ţine vreo dregătorie va muri la oaste, fiul sau fratele său vor fi dăruiţi cu o dregătorie potrivită şi dacă vreun slujitor va muri în acelaşi chip, fiul său va fi dăruit cum i se va părea regelui mai potrivit.

Dacă vor veni în regat oaspeţi, adică oameni buni, ei nu vor fi înălţaţi la dregătorii fără sfatul ţării.[…]

Nu vom dărui pe veci ca predii sau moşii comitate întregi sau orice alte dregătorii.

Nimeni nu va fi niciodată lipsit de moşiile pe care le-a dobândit prin dreaptă slujbă […]

Iobagii cetăţilor vor fi lăsaţi în libertăţile statornicite de sfântul rege. De asemenea şi oaspeţii de orice neam se vor lăsa în libertăţile ce li s-au dat de la început.

Dijmele nu se vor răscumpăra cu bani, ci se vor plăti după cum va rodi pământul, în vin sau în bucate. Şi dacă episcopii vor face împotrivire, nu le vom sta în ajutor.[…]

Nu se vor dărui moşii oamenilor din afara regatului, iar dacă vreunele au fost dăruite sau vândute, se vor înapoia locuitorilor regatului pentru a fi răscumpărate.[…]

De asemenea, în afară de aceşti patru iobagi, adică de palatin, de ban şi de comiţii curiali ai regelui şi reginei, nimeni nu va putea ţine două dregătorii.[…]” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Diploma_andreana)

 

[xviii]  „Istoria omenirii este suma erorilor care ar fi putut fi evitate”.( Politician german Konrad Adenauer.) El este cel care a demonstrat că pentru a fi cu adevărat demni de numele de oameni, trebuie să ştim să învăţăm din erori. Pentru ca ele să nu se mai repete, ca răul să nu se banalizeze. 

 

[xix] „Apartheid-ul, discriminarea în care se găseau Românii au fost remarcate nu o dată şi de călători străini traversînd Transilvania, după ce se opriseră la curtea autorităţilor regale sau religioase din Ungaria. (…): o „popolazione valacca” ce se găsea într-o definitivă despărţire” de feudalii nobili, maghiari sau maghiarizaţi. Şi alţi călători străini deplîngeau starea în care se găseau ţăranii „valahi”, considerînd-o „în afara civilizaţiei” (…).  Bineînţeles, această situaţie se datora pe  de o parte „înnobilării” unor cnezi români care erau asimilaţi de nobilimea maghiară şi se maghiarizau, pe de altă parte rezistenţei înverşunate a „Valahilor” la asimilare, prin catolicizare. Să nu uităm că, în Transilvania, a se catolnici înseamnă “a trăda, a deveni un om rău”! (…)” (A. NICULESCU)

Bariera a fost de natură religioasă impusă de papalitate ca şi în  cazul Voivodului Ladislau Kán al II-lea

 

[xx] în primul rând prin negarea existenţei sale ca şi clasă politică,  şi-n consecinţă negarea calităţii procesuale şi capacităţii procesuale, valahii legal în Transilvania nu aveau nici o şansă, de aceea Avram Iancu spune: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe tiran, ci cu lancea ca Horea!”.

 

[xxi] RESTITUTIO IN INTEGRUM (lat.) restituite integrală – Repunerea unei persoane în starea anterioară uni fapt juridic care i-a lezat un drept. În sens generic, în mod obişnuit, repararea totală a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.( http://dexonline.ro/definitie/restitutio ad integrum).

 

[xxii] „Învingătorul ia totul” este un dicton foarte vechi.

               Un popor cu puterea săbiei ataca pe altul, dacă îl învingea îi lua pe drept tot ceea ce avea, iar în plus avea drept de viaţă sau moarte asupra individului.

               Cam în acest mod s-a întâmplat şi în Transilvania cu valahii de-a lungul istoriei,  ordinele militare create ale nobililor, saşilor şi secuilor prin„ legea sabiei” în decurs de câteva sute de ani  au luat pământurile valahilor schismatici, iar în plus aveau drept de viaţă sau moarte asupra individului. Valahii schismatici din oameni liberi şi proprietari de moşie au trecut la statutul  de proprietari la statutul de robi ai nobililor, saşilor şi secuilor. Fapt recunoscut oficial în câteva documente istorice ale vremii. Cancelarul aulic al Transilvaniei, contele Samuil Teleki în referatul privind memoriul valahilor din Transilvania „Supplex libellus Valachorum” în care respinge una câte una tezele memoriului printre altele spune: „Românii sunt ei mai vechi locuitori ai ţării, dar sunt supuşi cu sabia. Ei n-au avut niciodată drepturi egale cu celelalte naţiuni. Nici nu au nici un temei pentru a le cere…”( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 40).

               Şi alte documente istorice consemnează  implementarea „dreptului săbiei” în Transilvania; cum s-au asociat cei care şi-au dobândit pământurile şi robii prin sabie – nobili, saşi şi secuii-  şi cum şi l-au apărat odată dobândit  împotriva unei „restituţio in integrum” a celor supuşi şi cuceriţi prin forţa armelor!  În Transilvania în 1437, ca o necesitate urgentă, se constituie  Uniunea frăţească (fraternam unionem) a  nobililor, saşilor şi secuilor ce consemnează în actul uniunii scopul principal de a-şi apăra  ordinea internă a Transilvaniei: << Cele trei părţi contractante au făcut atunci „unirea frăţească” pentru a se ajuta una pe alta ori de câte ori s-ar abate vre-o „năvală duşmană, vreun atac sau vrăjmăşie de orice fel” asupra vreuneia dintre ele. … în 1438 nobilii şi secuii … chemau în ajutor grabnic pe saşi „ pentru stârpirea nelegiuiţilor de ţărani”  … convenţia din 1438 … mărturiseşte „împotriva cutezanţei şi răzvrătirii blestemaţilor de ţărani prin strivirea şi nimicirea lor … Părţile contractante… nobili, secuii şi saşii … se leagă să-şi apere împreună toate prerogativele, libertăţile  şi privilegiilor vechi câştigate de predecesori, să se ridice împotriva oricui ar încerca să strice uniunea sau să i se împotrivească în vreun fel…>> ( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 68).

               „Uniunea frăţească (fraternam unionem) o fac Nobiles,Saxones şi Siculi. Partenerii uniunii se numesc doar părţi… ele îşi … împart ţara în trei, naţiunea nobilimii atribuindu-şi Comitatele, secuii Pământul sau Ţara Secuilor, saşi Pământul Regesc”. ( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 65- 66).

               În mod firesc moştenirea obţinută prin dreptul săbiei împărţită între cele trei stări, nu a mai lăsat  nimic pentru al patrulea pretendent înrobit, care nu mai are loc între stări.

               Chiar Episcopul Bob, prezent în dieta Transilvaniei, întrebat dacă memoriul „Supplex libellus Valachorum” s-a făcut cu ştirea şi consimţământul lui? Răspunde „că în formulările memoriului ar fi multe la care el n-a consimţit” s-a învoit ca românii să se bucure de drepturi şi libertăţi „fără  să mai formeze deosebit o a patra naţiune”. ( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 42).   Prin cele declarate în 1791 în Dietă Episcopul Bob, nobil român, recunoştea din nou că chestiunea în sine este tranşată prin dreptul săbiei; ca urmare în Transilvania nu mai era loc pentru a patra naţiune.

 

[xxiii] Slăbiciunea valahilor s-a datorat exclusiv incapacităţii lor de a construi state de mare întindere, de a se unifica şi, deci, de a-şi alcătui armate ordonate; pentru că le-a  lipsit determinarea cerebrală necesară. Ecosistemele în care habitau extrem de favorabile existenţei vieţii, favorabile acumulării de bunuri mobile individuale, în jurul unei Mari Familii, a făcut ca sistemul lor valoric de referinţă să fie oglindit în mentalitatea lor prin numărul de: cirezi de vite, turme de oi, hergheliile de cai, grămezi de aur etc. ce a determinat construirea unui anumit sistem de gândire, total diferit de a altor popoare ce trăiau în ecosisteme mai vitrege,  mai lipsite de avuţii şi care erau determinate să se organizeze altfel pentru a dăinui.

Mobilitatea avuţiilor, ce puteau trece uşor de la un stăpân la altul, comercial sau prin jaf, şi imensitatea lor comparativ cu a altor popoare, a consolidat mentalitatea succesului pe un sistem de referinţă ce avea în centru un şef cu turmele, hergheliile, etc.  Ca urmare gândeau prestigiul lor social, în raport cu un teritoriu restrâns ( „cel mai tare din parcare”). În mentalitatea lor prestigiul lor social nu era oglindit prin poziţionarea într-o anumită ierarhie a unei structuri statale vaste ci prin capacitatea individului de a etala pe moment turmele, aurul etc. în faţa unor indivizi aflaţi în jurul său. Mentalitate favorabilă fărâmiţării  teritoriale în mici ţărişoare pentru a oferi la un număr cât mai mare de indivizi posibilitatea de a se afirma ca cel mai puternic în raport cu ceilalţi din interior. Pentru ei gândeau ca agreabilă o formă de organizare pe mici ţărişoare cu relaţii fluctuante de vasalitate, prin plata unui tribut (daruri, şpagă, mită etc.). Acest mod de afirmare socială cu orientare centripetă, neglija relaţiile existenţiale decisive cu exteriorul. Mod de gândire ce determina un comportament politic ce nu era favorabil alcătuirii de state de mare întindere, cu un aparat administrativ care să fie respectat şi de mari armate organizate.

               Aceste mentalităţi descentralizatoare au avut efecte negative asupra existentei şi evoluţiei generale a Ţărişoarelor Valahe. Majoritatea ajung vasale altor centre de putere, apoi sub stăpânire străină şi în final dispar treptat din istorie, valahii fiind eliminaţi prin diverse mecanisme politice. Începutul secolului XX mai păstrează enclave valahe a ceea ce a fost odată începând din Munţii Pindului, continuând cu Munţii Alpi, Munţii Slovaciei continuând cu spaţiul Nord–pontic. Din ce a fost ultimele care mai fac istorie, în mileniul II, sunt Valahia – nord dunăreană, Moldova şi Transilvania, care devin cămările de unde îşi luau cele necesare traiului şi chelarii împărăţiilor vecine cu consecinţe nefavorabile în dezvoltarea ulterioara a societăţii valahe iar când marile puteri nu se înţeleg  devin arena unde îşi duceau războaiele.

               Numeroase documente ale sec. XVI si XVII mentioneaza ca Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania erau “trei mari, bogate si vesnice camari care aduc provizii Constantinopolului: grine de tot felul, animale, brinzeturi, unt, miere si fructe de vara si iarna”.  Alte documente menţionează că acestea erau de asemenea apreciate şi la Viena şi în Ţările Apusului

               In intervalul 1711 - 1812 au loc intre Turcia, pe de o parte, Rusia si Austria de cealalta parte sase razboaie cu o durata de aproximativ 23 de ani si care s-au desfasurat in cea mai mare parte si pe teritoriul Moldovei si Valahiei

 

[xxiv] „German / Gher-Man înseamnă Omul Gher - având străvechiul înţeles de “omul cerului” - fiind cu evidentă legătură Ghergană. (…)  pentru nemţi Gher însemna proprii oameni iar Valoni, Velşi, Valahi[xxiv], etc. erau ceilalţi; în credinţa Goţilor - de care au fost legaţi mai ales Germanii răsăriteni - Valhala, respectiv Valahia, era tărâmul unde li se duceau sufletele. (…)  până azi Germanii afirmând despre ei înşişi că-s “Deutsch” - şi filozoful German Gottfried Leibniz 1646 - 1716 (primul preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Berlin) confirmând despre Germani că “cel mai timpuriu s-au numit Dutch” / adică “Daci”.  (…) apar la originea Germanilor Nordicul Boerinus cu feciorii Gethus, Gothus, Geat, Dacus, Fresus, Suethedus, Iutus, Wandalus şi Cinvincius (…). Spaţiul Gher-manilor s-a consolidat în N Dunării, între Carpaţi şi Rin iar ţara lor s-a numit Deutsch / asemănător cu vecinii Danezi şi cei - azi Olandezi - Dutch (în pronunţie “Daci”); în vechime, Valea Dunării - între Pădurea Neagră şi Marea Neagră - a fost locuită de cei care o venerau pe Dochia”. (Gherga Aureliu Eugen Florentin, Originea Gherga, http://origineagherga.blogspot.ro/)

              

[xxv] Personalităţile reprezentative ale Transilvaniei, formate de Şcoala Ardeleană, în produsul colectiv memoriul de la 1791, Supplex libellus Valachorum - un act sintetic, al acestora ce cuprinde revendicările unui popor şi programul de luptă pentru generaţiile următoare pentru ca „să intre cu toată greutatea masei sale în viaţa publică şi politică a ţării” - numesc poporul pentru care luptă cu următoarele cuvinte: Valachorum, Transylvania valachicae nations,  Valachi, Valachorum gente, Gentis Valachicae,  Nationis in Transylvania Valachicae. ( D. Prodan, Supplex libellus Valachorum)

 

[xxvi] <<„… Gheorghe Şincai socoteşte că, de la o anumită dată, nu numai etnonimul arhaizat „sciţi”, dar chiar cele comune ”pecenegi” şi „cumani” desemnează, în textele bizantine, pe români” (Nicolae- Şerban Tanaşoancă, bizanţul şi românii, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2003, pg. 149, citat de I Costea)

               „Componenţii”Şcolii Ardelene” au avut la îndemână mai multe texte decât avem noi; ei au avut la îndemână acele diplome, referitoare la genealogii îndepărtate, pe care istoricii de azi nu le mai posedă. Tot ei au fost destul de interesaţi să alipească Transilvania la ţinuturile Casei de Habsburg, prin presupusa origine comună a valahilor, ca şi pastores romanorum cu a austriecilor, ca şi continuatori legitimi ai „gloriosului” imperiu roman. Deşi au ştiut că valahii sunt descendenţii cumanilor, pecenegilor şi, deci, ai beseniok, istoricii transilvăneni au făcut tot ce au putut – şi au făcut destule – pentru a nu risipi şansa alipirii de austrieci prin posibila descoperire a înrudirii pastores romanorum cu turanicii asiatici… Faptul că „Şcoala Ardeleană” a susţinut absurditatea lichidării dacilor de către romani, constituie o dovadă că au fost în stare  şi de alte absurdităţi: trebuie să fi distrus multe mărturii referitoare la înrudirea românilor cu pecenegii şi cu cumanii… sau la cele referitoare la suprapunerea valahilor cu bessy. Totuşi, Şcoala Ardeleană a avut o teamă: diplomele care conţineau vechile privilegii au fost prea împrăştiate pentru a nu ajunge şi acolo unde nu trebuia; dovada constă în isteria care îi apuca pe cei din Şcoala Ardeleană atunci când apăreau referinţe despre înrudirea valahilor cu tătarii şi cu turcii printre istoricii indo-europeni neromâni…şi nu au fost puţine nici referinţele şi izbucnirile istoricilor transilvăneni” COSTEA  IOAN, Misterele Horii sau civilizaţia velşilor, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2007, p.47.>>

 

[xxvii] Este vorba de un erou, întemeietor de neamuri, la fel ca eroii olimpului grec, zeu luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac, elementele cosmosului şi balaurul ce simboliza forţele răului. Era un zeu suprem al agriculturii şi al păstorilor războinici, reprezentând binele care învinge răul. Acest zeu atestat  singur în perioada sec. I î.H. – III d.H. şi s-a numit „Cavalerul Trac” , reprezentat călare, adesea în scene de vânătoare. „Pe teritoriul României s-au găsit cel puţin 200 de imagini de epocă, atestând cultul Cavalerului Trac în Dobrogea, Oltenia, Transilvania. Uneori, imaginile includ (ca relieful cinegetic de galop, de la Constanța) un element marginal derutant (poate biblic): un arbore cu un şarpe încolăcit pe tulpină. Unii cercetători susţin că imaginea Cavalerului trac a fost preluată de iconografia creştină, pentru a-l reprezenta pe Sf. Gheorghe”.  (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cavalerul_trac).

„Numit "Theos Heros" - stăpân căpetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar în varianta romană, "Deus sanctus Heron", unele imagini ale călăretului trac sunt însoţite de inscripţii unde numelui "Heron", "Heros" îi urmează adesea diverse epitete: "Invictus" - Nebiruitul, "Aeternus" - Veşnicul, "Katahtonios" - Stăpânul morţilor, "Ktistes" - întemeietorul de neamuri, mai des "Vetespios". Iconografia românească l-a păstrat în chipul Sf.Gheorghe.” ( RELIGIA DACICĂ, http://www.dracones.ro/).

Cultul Cavalerilor Danubieni o religie cu rădăcini in Dacia preistorica  a cărei continuitate a atins secolul XIX (prin statuile lui Mihai Viteazul,  căluşerii etc.). Înarmaţi fie cu o lance, fie cu securea dublă, având pe cap  cuşma populaţiei vechi din Munţii Apuseni, purtând steagul dac, cu cap de lup şi trup de şarpe. „cultul „Cavalerilor danubieni“ s-a bucurat de o mare popularitate, dovada facind-o multimea monumentelor votive inchinate lor, descoperite la Apulum (Alba Iulia), Tibiscum (Jupa, localitate linga Caransebes), Porolissum (Moigrad), Romula (Resca), Sucidava (Corabia-Celeiu), Ulpia Traiana Sarmizegetusa (capitala provinciei noastre, astazi Sarmizegetusa) etc., cu bune analogii in celelalte regiuni dunarene”  (MONUMENTE. „Cavalerii danubieni“

http://www.observatorcultural.ro/MONUMENTE.-Cavalerii-danubieni*articleID_2126-articles_details.html)

 

 

 

 

[xxviii] Documentele medievale  vorbesc despre goţi, huni, cumani, uzii, pecenegi, şi multe altele, care  prin evoluţia lor istorică dovedesc  că nu au fost state sau imperii în sensul actual. Istoricii, cronicarii consemnau in scris evenimentele îndeosebi cele referitoare la organizare politica si mai ales mili­tară (bătălii)  într-un anumit spaţiu geografic, şi mai puţin sau deloc la componenţa etnică a neamurilor incluse în structura politică sau participante la bătălie. Era important conducătorul şi natura etnică a anturajului conducătorului, marea masă de luptători şi originea lor  nu prezentau interes.

Ca urmare sursele istorice vechi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic abundă de conducători politici, mişcării de forţe militare apreciabile aşa zise popoare migratoare, care apar de nu se ştie unde şi iar dispar fără urmă, ce îngrozesc toată Europa cu imperiile sale puternice . Justificarea logică a consemnării în scris în documentele istorice, a apariţiei dintr-o dată a acestor forţe care înspăimântau lumea şi dispariţia lor bruscă, făcând loc altor forţe se datorează faptului că documentele istorice nu se opreau şi asupra populaţiilor care furnizau  materialul uman a acestor armate, ci asupra acestor structuri politice a căror existenţă era strict determinată de existenţa liderului şi a anturajului său. La toate acestea se adaugă şi o caracteristica esenţială a populaţiilor traco –daco-getice din punct de vedere politic, cum ar fi permanenta tendinţă de descentralizare, şi de a nu crea ceva durabil ca organizaţie statală, astfel că aici, în acest spaţiu geografic, este un dinamism de organizări statale şi reorganizări cât şi o fluctuanţă de denumiri corespunzătoare de regulă după numele neamului familiei princiare întemeietoare de ţară. Astfel că găsim în arhive, că au fost menţionaţi în teritorii carpato-dunăreano –pontice,  neamuri cu nume diverse, care în diverse momente istorice se adunau în confederaţii militare sub conducerea unei familii princiare întemeietoare de ţară. Numele neamului din care provenea conducătorul dădea în documentele medievale şi numele populaţiei. Multe din populaţii erau încorporate cu forţa încât nu se putea realiza o uniune durabilă în timp, timpul nu avea răbdare să se realizeze cimentul necesar formării unui edificiu monolitic. În momentul în care urmaşii familiei princiare întemeietoare de ţară dădeau semne de slăbiciune în menţinerea şi guvernarea unitară, edificiul statal realizat, se fărâmiţa în mai multe state. De regulă o contribuţie importantă la fărâmiţare o avea existenţa mai multor pretendenţi la domnie.  Odată construcţia statală dispărută dispărea din documentele istorice şi populaţia cu numele ei, şi imediat apărea în acelaşi spaíu un alt nume de populaţie puternică, după cum se reorganizau cei ce iniţial se atomizaseră. Un exemplu edificator în acest sens sunt documentele bisericii catolice care vorbesc de existenţa unei populaţii de bază care rezistă la misiunea apostolică a călugărilor, şi care nu pot fi trecuţi de la ortodoxism la catolicism. O diploma papala sec XIII confirma rezistenta pe care localnicii, denumiti valahi, o ma­nifesta fata de catolicism. Acesti localnici au propriile structuri bise­ricesti de rit grec.

Ar mai fi un aspect, care în prezent este trecut cu vederea,  în a doua jumătate a mileniul I toate aceste evenimente se petrec într-un spaţiu controlat politic şi religios de către Ţarigrad, încât probabil că cronicarii timpului le considerau frământări interne mai puţin importante. La fel se întâmplă şi-n mileniul II când în documentele apusene ale timpului Ţările Valahe sunt „dispărute” în Imperiul Otoman, Regatul Maghiar, Republica Polonă, Sfântul Imperiu Roman, Imperiul Ţarist şi pentru spaţiul internaţional de atunci, aceste ţări Dacice sunt mai puţin vizibile până la Războiul de independenţă din 1877, în Europa.

 

Sugestiv în acest sens este tot un exemplu actual din nordul Mării Negre: Secolul trecut ne-a înscris în documentele istorie marele popor sovietic cu circa 300 milioane de locuitori. În acest secol nu mai există în documente actuale poporul sovietic. Numele de om sovietic dispărut nu însemna că toţii oamenii din acest spaţiu brusc s-au volatilizatc. Nici dispariţia, în acest secol, a numelui de sovietic din documentele scrise nu înseamnă că a fost o epidemie care a ucis până la unul oamenii din tot teritoriul marelui imperiu sovietic şi că a fost pustiit şi dintr-o dată; spaţiu care a fost ocupat dintr-o dată de noi populaţii venite de nu ştiu unde, care au format  noile state existente în prezent cu noi oameni veniţi nu se ştie cum (aşa cum le place unora să spună când este vorba de venirea migratorilor, bineînţeles dornici de a clarifica lucrurile!!!).

 

               O altă tendinţă generală a fost ca prin numele consemnate în documentele istorice să se divizeze în cât mai multe părţi o populaţie a aceluiaşi neam. Faptul că la un moment dat  un gorjan , putea să apară în unele documente ulterioare ca oltean, în altele în alt timp ca valah, iar mai târziu ca român pentru unii specialişti a fost o ocazie de a demonstra cu documente autentice că în diferite etape istorice în zona Padeş au locuit în mod succesiv populaţii diferite de :gorjeni, olteni,valahi şi români. În sprijinul acestei idei ar putea fi folosite şi documente externe care în mod sigur au în pronunţie proprie şi-n scriere proprie denumirile de lor gorjeni, olteni,valahi şi români. Acest fenomen lingvistic se observă, prin urmare, că în  diverse etape istorice, otomanii, ungurii etc. au preluat – în pronunţie proprie – denumirea valahilor.

               Util pentru acest aspect este interviul luat d-lui deputatul creştin-democrat Vlad Cubreacov privitor la: Român, moldovean. Etnonim, infranim, politonime, FLUX – GPF,  Nr.46 din 16 noiembrie 2007, http://www.flux.md/categorii/3/, din care cităm câteva idei:

<< Numele etnic de Român nu se află în adversitate sau opoziţie cu numele local de Moldovean, pentru că aceşti termeni sunt complementari. (…)  armeanul Shavarsh Kocharyan, referindu-se la aspecte etnice(…)  a spus: „Se ştie că moldovenii sunt români, chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni. Putem spune, de asemenea, că toţi moldovenii sunt europeni, chiar dacă nu toţi europenii sunt moldoveni.” Să recurgem la o analogie simplă: dacă te cheamă, bunăoară, Ion Popescu nu înseamnă că numele de familie Popescu şi numele mic Ion ar fi opozabili şi s-ar exclude reciproc. Cele două nume sunt complementare şi numai împreună redau identitatea completă a persoanei. Aici funcţionează principul matrioşkăi: un nume mai larg îl cuprinde pe altul mai mic, niciodată invers. Trăim în epoca identităţilor multiple. Important este să le ordonăm corect, să facem o sinteză firească a lor şi să eliminăm orice antiteză păguboasă dintre ele.(…)

- Numele pe care românii le-au primit în diferite contexte politice sau de timp pot fi împărţite în câteva categorii: 1) nume ştiinţifice: daco-români, macedo-români, megleno-români, istro-români, latini dunăreni, latini balcanici; 2) exonime, adică nume atribuite de străini potrivit tradiţiei istorice a fiecăreia dintre limbile respective: iflaci, uflaci, ulahi, bogdani, carabogdani, caravlahi în turcă, valahi, vlahi, vlasi, volohi în limbile slave ca rusa, ucraineana, polona, sârba, slovaca şi bulgara, vlahi şi moldovlahi în greacă, olahi în maghiară, ciribiri în croată, sinţari şi ţinţari în sârba veche, bolohoveni în slava veche; 3) infranime, adică nume mici şi locale sau regionale: ardeleni, aromâni, armâni, bucovineni, dobrogeni, fărşeroţi, moldoveni, moţi, munteni, olteni, timoceni, transnistreni şi 4) ultranime: neolatini, romanici. Toate aceste categorii de nume se subordonează singurului endonim valabil, cel de Român. Este general cunoscut că românii din afara graniţelor României se numesc sau sunt numiţi în mod diferit în ţările lor de reşedinţă. De exemplu, în Federaţia Rusă, potrivit datelor ultimului recensământ, conaţionalii noştri au fost trecuţi în anchete cu trei nume: români, moldoveni şi volohi. Acordul politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă specifică în mod expres că părţile vor acorda asistenţă culturală conaţionalilor lor de pe teritoriul celeilalte părţi indiferent de numele de autoidentificare. Partea rusă a acceptat această formulă dat fiind că şi etnicii ruşi din România se identifică fie ca ruşi, fie ca lipoveni.

    - În mod evident, cazul românilor nu este singular în Europa sau în lume. De pildă evreii, după exonimul pe care li-l atribuim în mod curent în limba română, folosesc endonimul de yehudi/yehudim, subordonându-i toate exonimele şi infranimele aflate în uz ca: aşkenazi, hazari, iudei, israeliţi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiţi, taţi, ţafari, oliim şi altele. Exonimele german, neamţ, aleman sau tedesc din alte limbi sunt echivalate cu endonimul deutch şi cu infranimele bavarez, şvab sau sas. Olandezii se numesc ei înşişi dutch, iar ţara lor mai are numele de Ţările de Jos în română. (…)   Polonezii mai sunt numiţi leşi, grecii – elini, iranienii – persani, ungurii – maghiari, finaldezii – suomalieni, cecenii – icikeri sau nohcii, albanezii – şkiptari, arvaniţi, arbinaşi sau arnăuţi, japonezii – niponi. Şirul ar putea continua la nesfârşit.(…)

     - Cum se face că printre numele noastre de familie nu întâlnim şi numele Românu? Este interesant să observăm că poporul nostru şi-a dezvoltat o percepţie adecvată a etnonimului Român în relaţia sa cu diverse infranime cu circulaţie în spaţiul românesc. Această percepţie este reflectată în sistemul românesc al numelor de familie, după cum bine aţi observat. Iniţial numele de familie au fost apelative cu statut de supranume sau, după termenul popular, de poreclă. Astfel, întâlnim nume de familie ca: Moldoveanu (în special în Muntenia şi Ardeal), Munteanu, Vlah, Vlas (în special în Moldova şi Ardeal), Ardeleanu (în special în Moldova şi Muntenia), Vrânceanu, Bârsan, Olteanu, Dobrogeanu, Moroşanu, Crişan/Crihan, Machedon. În acelaşi timp, multe nume de familie româneşti, care au fost iniţial simple apelative sau porecle, reproduc etnonime străine, cum ar fi: Arnăut (corespondentul pentru Albanez), Cerchez, Ivireanu (corespondentul pentru Georgian), Rus/Rusu/Rusnac, Moscalu, Cazacu şi Zaporojan, Grecu, Sârbu, Bulgaru, Frâncu (corespondentul pentru Francez), Neamţu/Sasu (corespondente pentru German), Turcu/Turculeţ/Turceanu/Turcescu, Ţiganu/Ţigănaş, Tătaru/Tătăruş/Tătărescu, Ungureanu, Leahu, Mazuru (corespondente pentru Polonez), Arapu/Arăpaşu (corespondente pentru Arab), Şcheau (corespondentul pentru Slav), Jidovan (corespondentul pentru Evreu), Coman/Comănici/Comănescu (corespondente pentru Cuman), Guţu/Huţanu/Guţuleac (corespondent pentru Huţul), Litfan (corespondentul pentru Lituanian) şi altele. Numele de familie Românu însă lipseşte, pentru că nici un român nu se putea defini ca diferit de alt român pe criteriul etnic şi atunci interveneau diferenţele regionale cuprinse în infranime sau numele mici şi locale ale românilor.

    - Cazul cel mai relevant ni-l prezintă cele 22 de state arabe: regate, republici, emirate, geamahirii. Etnic şi lingvistic vorbind, între saudiţi şi marocani, sirieni şi algerieni, libanezi şi irakieni, yemeniţi şi qatarieni nu există nici o diferenţă. Vorbesc cu toţii o singură limbă, araba, şi sunt cu toţii un singur neam. Politic însă sunt foarte diferiţi şi nimeni nu pretinde că altcineva încearcă să-l arabizeze pe celălalt. Etnonimul şi politonimul pot fi şi trebuie împăcate în complementaritatea lor. Avem şi cazuri când un politonim diferit de un etnonim sau altul sună diferit de la o limbă la alta. Crestomatic în acest sens este cazul Elveţiei, numită Schweiz în germană, Suisse în franceză, Svizzera în italiană, Svizra în reto-romană,  Switzerland în engleză,  Şveiţaria în rusă şi Helvetia în latină. Sau cazul Republicii Elene, numite şi Grecia.(…)

    - Imperiul ţarist a încercat să ne dezbine, limitându-ne identitatea etnică la specificul local, pentru a ne contrapune celorlalţi români. Imperiul sovietic a continuat cu o mai mare înverşunare această lucrare pentru a justifica anexarea Basarabiei. Conştiinţa etnică şi lingvistică, culturală şi religioasă a conaţionalilor noştri, ajunşi cetăţeni sovietici peste noapte, au fost puternic agresate şi deformate. (…) Adevărul este că indiferent cum se autodefinesc etnicii români (…)  ei reprezintă o singură etnie şi vorbesc o singură limbă. Războiul dintre ei este unul artificial, fiind provocat şi întreţinut de cei care nu doresc liniştea noastră. (…)>>

 

[xxix] Ţaratul bulgar, Împăratul de la Constantinopol,  formaţiuni statale a moravilor, a francilor etc.

 

[xxx] În secolul al zecelea, istoricul arab, Ibn Rusta, remarcat faptul că triburile maghiare au împărţit conducerea lor între un om de afaceri factor de putere putere, Gyula, şi un rege, kende, venerat în partea ceremonială.

 

[xxxi] Árpád (850–907) a fost fondatorul dinastiei arpadiene.  În jurul anilor 890, arpadienii aflaţi în sudul Moldovei  îl aleg ca lider pe Arpad care trece Carpaţii în 896 ocupând Cîmpia Tisei. În anii 900/901  conglomeratul de neamuri venit din nordul Mării Negre s-a aşezat în Panonia. Arpad fiind ctitor de ţară în Câmpia Panoniei

 

[xxxii] Stabilirea în Ţara Ugvarului (Ţara Ungurului) a dat  maghiarilor încă un nume de ungur şi  numele ţării de Ungaria  concretizat în istorie prin documentul latinizat "Gesta Hungarorum".

 

[xxxiii] Sec XI, cronicarul bizantin Kekaumenos precizeaza ca blachii se trag din daci.

Poporul vlah este continuatorul şi moştenitorul acestei civilizaţii dacice care îşi semnalează politic preenţa în istorie prin:

- Regalianus, un strănepot al lui Decebal,  a reînfiinţat Dacia la nord şi la sud de Dunăre şi a domnit o decadă (258-268);

- arcurile  de triumf închinate dacilor, ridicate după retragerea aureliană, la Roma, Arcul lui Constantin cel Mare şi la Salonic, Arcul lui Galeriu (305), care era împăratul Romaniei de origine dacă, dinspre mamă, născut la Romula, judeţul Romanaţi;

- prin Europa sînt aproximativ 100 de statui de daci. Întâlnim vlahi în munţii Alpi şi-n Slovacia, Polonia şi spaţiul Nord –pontic  marcând imensa întindere a teritoriului locuit de aceştia.  Se vorbea de „dacii din munţi” pe la 1560 tocmai de coducătorii unguri şi saşi din Ardeal, vezi placa de marmură din biserica reformată din Deva. La 1600, Mihai era numit Dacul cel rău (malus dacus) de către duşmani. La 1784, Horia era „Rex Dacie”, de cei ce se temeau că se va reface Regatul Dacia. Şi pe Avram Iancu, Craiul Munţilor, poporul la văzut ca un ctitor al noii Dacii.  La 7 martie 1867, când deputatul Ilie Măcelariu, vorbeşte româneşte în Dieta de la Pesta, deputaţii unguri îl fac pe Măcelariu  „daco-român”.

Şi-n prezent, cu excepţia unei elite restrânse ca număr… toţi sunt convinşi că sunt  continuatorii şi moştenitorii civilizaţiei dacice, vizibilă în tradiţii, obiceiuri, limba populară unitară,  bunul simţ al ţăranului român.

 

[xxxiv] În sec VII, într-un tratat militar bizantin, Strategikon, a locuitorilor spatiului carpato-danubian, sunt numiţi "rumâni";

 

[xxxv] "Gesta Hungarorum", cronica lui Anonymus, indica in jurul anului 900 existenta a 3 ducate situate la Est de Tisa şi populate de valahi şi slavi. Teritoriul menţionat lângă Tisa este al dacilor liberi.

 

[xxxvi] Obştea sătească reprezenta principala formă de organizare a valahilor cu două forme de proprietate: cea comună asupra pădurilor, păşunilor, apelor şi a unei părţi a pământului arabil (rezerva obstii) şi cea individuală (a familiilor) asupra terenurilor arabile. Obştile sunt solidare din punct de vedre economic, fiscal si militar si dispun de autoritate juridică, bazată pe "obiceiul pământului" (dreptul cutumiar)  şi exercitată prin sfatul obştii. Conducerea obştii este asigurată de un jude sau cneaz asistat de "sfatul oamenilor buni şi bătrâni". Obştile  formau uneori uniuni  cunoscute din istorie ca numeroase ţărişoare a spaţiului carpato-dunăreano-pontic "românii populare": Ţara Ugvarului, Ţara Oaşului, Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Ţara Fagaraşului, Ţara Zarandului, Ţara Lapuşului, Ţara  Maramureşului etc. care erau extreme de firave în faţa unor cete de călăreţi invadatoare chiar reduse  numeric. Cetele de călăreţi,  mai bine organizate, îmbinând cu abilitate forţa cu negocierile, utilizând conflictele dintre Marile Famili, ţărişoare sau dintre obşti, au reuşit ca pe aceste unităţi statale de bază să le unifice.

 

[xxxvii] În limba română veche Constantinopolul era denumit Ţarigrad.

 

[xxxviii] Numeroşii conducători puternici, aflaţi în diferite părţi ale spaţiului aflat sub hegemonia curţii de la Buda confirmă acest fapt. Existenţa „Interregnum-ului”a  Regiloi mici: Máté, Amádé Aba, Roland Borşa, Henrik, Ladislau Kán al II-lea, Ştefan Babonič, etc. este o dovadă certă. Existenţa nesupunerii în faţa regelui,  acţiuni armate împotriva regelui, sunt alte dovezi.

„Spre sfarsitul veacului al XIII-lea si la inceputul celui urmator, voievozii Transilvaniei Roland Borsa (1282, 1284-1285,1288-1293) si Ladislau Kan (1294-1315) isi asuma prerogative sporite. Primul, in numele unui regnum Transilvanum, convoaca la Deva, in 1288, prima Adunare obsteasca (Congregatia generala), la care participa nobili din cele sapte comitate, clerul superior, orasenii si reprezentantii taranimii libere. Ultimul voievod amintit, Ladislau Kan, profita de criza politica declansata de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-si exercita atributele de sef al unui stat autonom: stapaneste cetati, orase si domenii interne si incheie intelegeri cu tari de sine statatoare. Curand, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.” (http://www.scritube.com/istorie/STATUL-SI-POLITICA-IN-PERIOADA84261.php,)

 

 

 

[xxxix] Zoltán conducător între anii 907 - 948. a fost căsătorit  cu fiica lui Menumorut.  Taksony conducător între anii  955 - 972 este fiul lui Zoltan şi al fiicei lui Menumorut, ducele Bihorului. Taksony s-a căsătorit cu o prinţesă din „ţara cumanilor”. Géza fiul lui Taksony  conducător între anii 970-997. Soţia lui Géza a fost Sarolta, fiica lui Gyula de Alba Iulia, mama lui Voicu, primului rege al Ungariei,  sub numele de Ştefan I, în anul 1000. Ladislau IV Cumanul, din  mamă cumană, domneşte ca rege între anii 1262- 1290, căsătorit cu o cumană.  Cu Andrei al III-lea Veneţianul (c. 1265 – 14 ianuarie 1301) s-a încheiat dinastia arpadiană.

 

[xl] Tuhutum  ales în locul lui Gelu. Gelu voievodul unei ţări româneşti aflată, pe valea Someşului şi în centrul Transilvaniei (cu fortificaţii la Dăbâca, Cluj-Mănăştur şi Moldoveneşti), este ucis în lupta cu maghiarii. Ca urmare a acestui fapt cele două părţi beligerante îşi dau mâna dreaptă şi-şi aleg ca şi voievod pe şeful armatei maghiare, Tuhutum.

 

[xli] Este litera legii în documentul medieval din anul 1222, ce este considerat prima constituţie a Regatului Ungariei, Bula de Aur  a regelui Andrei al II-lea al Ungariei care care reglementa statutul stărilor şi relaţiile dintre acestea în cadrul regatului maghiar şi în care nu se face nici o distincţie între valahi (români) şi maghiari.Termenul de  iobag desemna în această perioadă categoria militară de condiţie liberă din comitate şi dregătorii regali în general. Faptul că în timp termenul iobag era sinonim cu valah este o dovadă a faptului că în anturajul regal, armată, dregătorii erau şi atunci majoritar valahii.

   (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bula_de_aur_a_regelui_Andrei_al_II-lea_1222)

Voievodul Transilvaniei pe la 1200  convoca o adunare obştească formată din nobilime, clerul superior, orăşeni şi reprezentanţi ai ţărănimii libere. Voievozi Roland Bors, 1282-1293 si Ladislau Kan, 1294-1315 erau ca şi suverani, întreţinând o curte proprie şi dispunând de o diplomaţie proprie. Ca urmare a spiritului cruciat, în curs de extindere în spaţiul carpato –dunăreano-pontic, din sec. XIV, posibilitatea valahilor schismatici de a avansa în rang şi funcţie se restrânge, ca urmare a măsurilor regelui Ludovic I de Anjou, care după 1366, condiţionează calitatea de nobil şi deţinerea de funcţii de apartenenţa la catolicism.

Singura posibilitate de a-şi păstra calitatea de nobil şi de a mai deţine funcţii  era prin  convertirea la creştinismul catolic. Ceea ce de fapt şi s-a întâmplat, nobilimea valahă trecând la catolicism. În spiritul cruciadelor, valahii ortodocşi deja deveniseră membrii societăţii la cel mai de jos nivel, erau cetăţeni toleraţi şi nu mai jucau un rol activ în politică sau justiţie. Pericolul otoman şi numeroasele conflicte militare erau constrângeri externe ce solicitau resurse umane care nu puteau fi adunate decât din rândul valahilor. În acest fel apare o situaţie ciudată; valahii fără drepturi politice prestau servicii militare, luptau pentru cei ce nu le recunoşteau aceste drepturi; în acelaşi timp cei ce îi prigoneau aveau nevoie vitală de valahi şi nu îi puteau extermina.

 

[xlii] << … în 1291 Andrei al II-lea  ţinea la Alba Iulia adunare cu „toţi nobili, saşii, secuii şi românii din părţile Transilvaniei” (universis nobilibus, saxonibus, Syculis et Olachis în partibus Transilvanis)>> ( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 77).

. Dualismul arpadiano-vlah al secolelor X –XIV în anul  1437 apusese.  Faptul că regii Ungariei  consultau şi pe valahii ortodocşi  la luarea de hotărâri se uitase demult. Astfel că în  anul 1437 pun faţă-n faţă două tabere:

- o tabără a celor de religie răsăriteană, dezmoşteniţi sau în curs de dezmoştenire ca urmare a refuzului de a trece la catolicism;

- o altă tabără a celor privilegiaţi ca urmare a apartenenţei la religia catolică ( saşii, secuii, nobilii maghiari şi nobilii români catolicizaţi – Ordinul Natio Hungarica). Românii „social, sunt scăzuţi mereu în nobilimea proprie. Nobilimea lor, nobilimea stăpână feudală cu deosebire, asimilându-se treptat, se confundă cu nobilimea maghiară… Marea masă a românilor cade în iobăgie, în aşa măsură încât român, cu timpul, în limbajul comun devine aproape sinonim  cu iobag.. ” ( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 75).

 

[xliii] „(...)românii au locuit în părţile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, şi, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor, şi amîndouă neamurile şi-au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfîrşit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (...)”  (D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediţia 1967: Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 493-509)

 

[xliv] Prin amestecarea acestor populatii s-a nascut un popor nou a carui vocabular conţine mii de cuvinte romaneşti maghiarizate dupa cum afirma academicianul Ferencz Bakos profesor universitar la Universitatea din Budapesta, dupa peste 20 de ani de cercetari si studii lingvistice aprofundate. Acesta este motivul pentru care finlandezii si estonienii, care sunt fino-ugrici, nu se inteleg cu ungurii!  Fiindca vocabularul UNGar ( AR in limba geto-daca inseamna APA, UNG-ar= raul UNG) este format din cuvinte dacice( valahe).

Simon de Keza şi Anonimus precum şi alti istorici maghiari ne explica amănunţit cum au decurs primele intâlniri cu valahii din Panonia şi cu cei din Ardeal, cum s-au amestecat cu populaţia autohtonă

Cronica rusă a lui Nestor ca şi cronicile lui Anonimus şi Simon de Geza atestă prezenţa valahilor în Câmpia Panonică cu cetăţi voievodale şi aşezăminte bisericeşti.

În cronicile maghiare medievale se spune că, în urma aşezării secuilor  în re­giunile răsîritene ale Transilvaniei, aceş­tia au preluat de la români scrierea.

 

[xlv] „… creştinări făcute la Constantinopol în secolul al X-lea, când ducele Gyula (cca. 953—955) îl aduce aici pe Ierotei, ce devine „episcop al Turciei”. Acesta este urmat de Antonie, aşezat la Morissena, pe Mureş, în ţara lui Ahtum (pe la 1002), unde ctitoreşte şi o mânăstire ortodoxă” (Creştinismul la români în Evul Mediu, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Crestinismul_la_romani_in_Evul_Mediu). Maghiarii în evul mediu timpuriu erau numiţi turci. Cu alte cuvinte episcopatul lui Ierotei se întindea până în Câmpia Panoniei cu reşedinţa la Alba Iulia (actuală).

 

[xlvi] „ Pe teritoriul Transilvaniei de astăzi au trăit creştini încă în veacul al IV-lea, şi anume goţii arieni.” József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini, Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007.

 

[xlvii]  Este evident că aceste campanii victorioase  presupunea existenţa unor importante resurse umane şi materiale, pe care cei alungaţi din sudul Moldovei nu aveau cum să le deţină sau să le producă în acest timp scurt de câţiva ani,  dacă nu s-ar fi bucurat de sprijinul şi conlucrarea cu micile ţărişoare existente dornice de a scăpa de stăpânirea puternicilor vecini bavarezi şi moravi. Astfel că în decurs de câţiva ani, sub conducerea arpadienilor, aceste ţărişoare se unesc şi se impun în acest spaţiu geografic, atât politic cât şi militar. Acest fenomen istoric se va repeta câteva sute de ani mai târziu, la formarea statelor Moldova şi Valahia tot în acest mod prin venirea din afara spaţiului respectiv a cetelor de călăreţi a unor Mari Familii conduse de Dragoş Vodă,  Bogdan Vodă şi Negru Vodă, ctitori de ţară. Primii domnitori din Moldova se intitulau ca domni ai Moldaviei şi Cumaniei. Conducătorii cumani, după opinia unor istorici, au fost întemeietori de ţară în Valahia.

 

[xlviii] Dacii, valahii erau războinici dar  îşi măcinau reciproc forţele în lupte interne, rar de-a lungul istoriei, şi pe durate scurte de timp,  au reuşit să-şi unească forţele în faţa unui adversar comun. Au participat la numeroase războaie sub conduceri străine.

 

[xlix] Puterile europene aflate în conflict apelau la serviciile acestei uniuni militare, solicitând-o să prădeze ţara inamicului, care apoi se vedea obligat să-şi răscumpere pacea prin plata unor tributuri regulate. Tot de aici pornesc acţiunile de cucerire  în jur pentru a include în noul stat în curs de formare noi ţărişoare. Beneficiind de starea de fărâmiţare politică existentă în spaţiul panonico-transilvan,  procesul de extindere cu sabia are succes politic.

 

[l]  Bulciu, comandantul suprem însuşi, a fost capturat, la Lechfeld, la 10 august 955, şi apoi executat de germani.

 

[li] Trecerea la catolicism a lui Voicu, determină un elan al expansiunii catolicismului spre est, căpătând aspectul unei cruciade, astfel că în timp se depăşeşte arcul carpatic, se coboară în lunca Dunării şi Siretului, se înfiinţează episcopia catolică a cumaniei în zona Milcovului,  deschizîndu-se o cale de ieşire a Regatului Maghiar spre Chilia şi Marea Neagră. Înaintarea spre este oprită de atacul popoarelor Nord-Pontice care în anul 1241 resping această înaintare până în Câmpia Panoniei. Moartea lui Ögedei Han fixează noua graniţă religioasă pe Carpaţi. Pentru refacerea Ungariei, Regele  Béla (Bâlea) al IV-lea repopulează Ungaria, pustiită în 1241, cu cumanii refugiaţi în Ungaria; cumani care au constituit importante corpuri de armată în confruntările ulterioare. Sunt aduşi pentru repopulare şi colonişti din Franţa,  Valonia, Renania.  În consecinţă a avut loc, practic, un adevărat import de populaţie şi împreună cu aceasta un transfer de tradiţii, ocupaţii, trăsături, alături de reconfigurarea principalelor localităţii creind cadrul politico-economic pentru o nouă pornire a spaţiului panonic în istorie.

 

[lii] Papalitatea investeşte regii de la Buda cu titlul de regi apostolici, cu misiunea de a răspândi catolicismul  spre răsarit. Expeditiile de convertire spre catolicism ale coroanei Ungare capătă aspectul unei cruciade..  În contextul istoric de atuncii nu se putea vorbii de o unitate politică a spaţiului ungaro-transilvan. De exemplu: Tuhutum ales de către valahi voievod după moartea lui Gelu, întemeiază o dinastie,  separată de cea a ducelui Arpad din Pannonia. . <<Timp de aproape un veac, Tuhutum si urmasii sai stapanesc par­tea apuseana a Transilvaniei in "pace si fericire" (http://www.scritube.com/istorie/STATUL-SI-POLITICA-IN-PERIOADA84261.php,).  În contextul istoric de atuncii şi  autoritatea regelui era relativă. Această relativitate este evidentă după ce Regele Ştefan a trecut la catolicism, când acesta a trebuit să întreprindă o adevărată cruciadă împotriva ortodoxismului, pentru că nu mai era ascultat de ceilalţi voivozi >>. Abia în anii  1002-1003, regele Ştefan, îl învinge  Geula cel Tanar, urmaşul lui  Tuhutum.  Capturat de regele Ştefan, „Geula cel Tanar este inchis pe viata, intrucat refuza "să fie creştin" (adică să renunţe la ortodoxism in favoarea catolicismului)”.

               Stefan cel Sfant va trebui să-l învingă şi pe Ahtun de religie ortodoxă, urmaşul voivodului Glad, pentru a înainta între  Criş şi Dunăre.

               Apoi, desfiinteaza (pe la 1004) şi episcopia ortodoxa situata probabil la Alba Iulia, învingându-l pe Gyula de Alba Iulia  „episcopatul catolic incadreaza sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se organizării ortodoxe preexistente” (http://www.scritube.com/istorie/STATUL-SI-POLITICA-IN-PERIOADA84261.php,).

Începe o organizare a teritoriului.   Cu sprijinul bisericii catolice cu o capacitate de organizare deosebită, înaintarea misiunii apostolice în Transilvania are loc treptat, organizat şi eficace. Cu ajutor militar,  se implementează modele religioase catolice, organizări politico-administrative si socio-eco­nomice apusene, asemănător cu alte părţi ale lumii unde se derulau cruciade. Utilizând aceleaşi proceduri de tip cruciat, spaţiul carpato-dunăreano-pontic se transformă ca structură socio-economică, prin diverse procedee: atragerea la catolicism a păturii nobiliare transilvane, deposedarea de feude şi cetăţi a celor ce refuzau convertirea la catolicism şi dăruirea acestora oamenilor de încredere şi bisericii catolice, implementarea relaţiilor de vasalitate tipice Apusului, vasalităţii faţă de regele Ungariei în schimb acesta recunoaşte o anumită autonomie Voivodatului Transilvaniei etc.

Dorinţa de autonomie faţă de coroana regală a aristocraţiei transilvane,  chiar dacă era trecută la catolicism,  i-a determinat pe regii apostolici  să fragmenteze  unitate de acţiune a transilvănenilor, prin colonizarea de populaţii catolice aduse din ţările apusului, pe lângă secuii existenţi şi catolicizaţi. Colonizările sistematice, ca elemente de forţă şi sprijin catolic au întăririt influenţei catolicismului şi a regelui, divizând spaţiul Transilvan între secui, saşi, nobili şi ordinele militare călugăreşti( acestea din urmă autonome faţă de rege, subordonate direct papalităţii).

 Saşii (flandrensi, teutonici si saxoni) colonizaţii pe teritoriile valahe le fragmentează, pe partea interioară a arcului carpatic. Saşii şi secuii organizaţi in scaune, ai căror conducători erau subordonaţi direct regelui Ungariei,  şi nu voivodului transilvan, contribuind la slăbirea  Transilvaniei. Sunt aduse tot în scopul promovării catolicismului ordine militar-calugaresti, carora le-a daruit privilegii - teutonii, colonizati in Tara Barsei (1211-1225) si ioanitii, asezati in Tara Severinului la 1247.  Cavalerii teutoni, primesc in 1211 Tara Bârsei, cu direcţia de acţiune peste Carpaţi , Episcopia Câmpulungului şi Episcopia cumaniei  cum misiunea să facă si prozelitism catolic in randul populatiei valahe.

Totuşi, din necesităţi militare, încă  în secolul al XIII-lea, in zonele mărginaşe ale Transilvaniei, se mai păstrează teritorii valahe autonome sub numele de "ţări" a (Maramuresul, Lapusul, Zarandul, Hategul, Fagarasul, Barsa, Amlasul s.a.) „Aici, in schimbul apărarii granitelor, valahii vor reusi sa-si conserve, pentru mult timp, traditiile voievodale si cneziale. In schimbul serviciilor lor militare si a fidelitatii fata de regatul maghiar, acesta le recunostea autonomia.” (http://www.scritube.com/istorie/STATUL-SI-POLITICA-IN-PERIOADA84261.php,). Aceste formatiuni statale aveau propriile forte militare. Dragoş iar mai târziu Bogdan  voivozi valahi de Maramureş trec muntii insotit de "ceata" propriilor razboinici si preia in stapanire  o Davă dacică de pe valea unde curge raul Moldova, întemeind Moldavia, ca ţară valahă ( în unele izvoare ale epocii, ea este numita Valahia Minor, pentru a fi deosebita de Valahia Maior, statul valah dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra).

   Existenţa acestor organizări valahe   este menţionată în multe documente istorice: <<„Aceste biserici ortodoxe au fost construite de „knezi regali”(confirmaţi de regele Ungariei, Ludovic I) cu  avere, pe domenii locuite de Români (communis Olachus) dar drept-credincioşi ai religiei ortodoxe greceşti (Hyst. Transylv., pp. 214-215) – pentru Românii ortodocşi din feudele lor. Şi în acest caz – este vorba de familii româneşti „kneziale”, cu ascensiune socială rapidă (în urma maghiarizării) –arhitectura religioasă catolică maghiară (există un anumit stil transilvănean) a servit ca model al acestor lăcaşuri de cult oriental.

               Este însă tot atît de adevărat că o mare parte dintre aceşti  communis Olachus erau obligaţi a rămîne în afara culturii  şi a civilizaţiei, în întunericul opresiunii religioase şi sociale (persecuţiile catolice asupra „schismaticilor” despre care relatează C.C. Giurescu 1967, pp. 51-52). Puterea catolică feudală maghiară opera cu d o u ă măsuri, în funcţie de conversiunea Românilor la catolicism şi de maghiarizarea lor. Se 

crea – printre Românii şi Slavii „subordonaţi” – clivajul social „nobil” / „comun”(…)   un istoric maghiar (ataşat ideilor naţionaliste ale patriei sale), Béla Borsi-Kálman 1999, p.  201, consideră că acest tip „nobiliar” al societăţii maghiare, avea tendinţa de a „înnobila” pe  Românii din Transilvania (şi avantajele care decurgeau din titluri) era determinată de o  politică de asimilare a grupurilor eterogene, sociologic şi etnic, în nobilimea maghiară:  „elles avaient perdu leur nationalité d’origine en s’assimilant  à elle” (= noblesse hongroise). Chiar dacă această politică – DIVIDE ET IMPERA! – nu a atras decît unele familii „kneziale” sau descendente din voievozi locali, ea a avut un ţel (secret) bine determinat: a separa  pe Românii „communis”, pe  ţăranii „valahi” care opuneau o rezistenţă în numele identităţii etnice  şi confesionale („schismatici”!) de românii atraşi de privilegiile economice  şi sociale ale „înnobilării”. Au avut acces în „nobilimea” maghiară Hunyádi, Drágfy, Bánfi, Kende, Máilath, Láckfy (= Laţcu), Pálffy, Bárcsái şi cîţiva alţii – dar… pentru nu multă vreme. Amalgamarea cu nobilii maghiari nu reuşea a se face distinctă o nobilime „valahă”! „Înnobilaţii” se îndepărtau de propria lor comunitate străveche (v. mai sus, a se catolnici, cuvînt peiorativ printre Românii transilvăneni), iar „Valahii” care nu aderau la catolicizare – deci nu intrau printre „nobili”  şi nu acceptau maghiarizarea – erau deposedaţi de bunuri  şi de pămînturile străbune şi, pauperizaţi, luau calea pribegiei peste Carpaţi (mai ales în Moldova). ” …”(A. NICULESCU)>> . Arborii genealogici a famililor nobiliare din Transilvania îşi au căror rădăcinile în vechea nobilime (tarabostesi) valahă.

 

               Fenomenul social din acest spaţiu geo-politic a fost asemănător cu fenomenele contemporane când o parte din elita noastră este ahtiată pentru tot ce este vestic, pentru a se americaniza şi a ne americaniza, ca aspect exterior limba noastră este inundată de englezisme (după ce cu câţiva ani în urmă am avut parte de un potop de franţuzisme). Tot în acest context pentru a-şi satisface mofturile momentane, storc până la ruinarea totală orice resursă a ţării.

               La fel şi nobilimea Transilvană ahtiată după onoruri şi măriri a manifestat o afinitate extraordinară pentru cultura şi civilizaţia apusului prin filiera de la Pesta şi Roma prin biserica catolică. Toate acestea transformării cereau eforturi financiare deosebite care erau stoarse de la iobagi, care în timp ca formă de rezistenţă nu o aveau decât pe cea religioasă, fapt ce a salvat valahii.

 

[liv] „ În acelaşi timp, pe teritoriul nostru transilvan-carpatin au avut loc şi primele confruntări severe, în lupte de dominaţie, dintre creştinismul catolic al Romei şi creştinismul bizantino-slav (ceea ce ar putea fi asemuit cu modernul „choc des civilisations”). ” (A. NICULESCU)

 

[lv]   „Fondarea marei majorităţi a parohiilor cunoscute în evul mediu a luat sfârşit până la finele veacului al XII-lea …1180 de biserici medievale… Până în anul 1540 putem identifica un număr de cca. 120de şcoli.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini,  Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.14)

               Ordine călugăreşti: Benedictinii(Mureş şi Cluj), Cavalerii Teutoni(Ţara Bârsei), Călugării cisterciţi (Cârţa), Cavalerii Ioaniţi (Alba Iulia, Turda, Cristuru Secuiesc, Ţara Severinului), Dominicanii ( Cluj, Braşov, Sibiu etc. zece mănăstiri), Franciscanii (Orăştie, Bistriţa, Tg. Mureş, Şumleu Ciuc etc. 15 mănăstiri), Paulinii( Sâncrai, Alba Iulia etc).

 

[lvi] Nu se poate vorbi de o ocupare a Transilvaniei în sens strict campanie militară. Pe fapt a fost o integrare a Transilvaniei în sfera de influenţă  a arpadienilor, prin treceri de teritorii  sub diverse conduceri dinastice treceri specifice evului mediu ca drept de urmaş, căsătorii etc. Uneori au existat mai multe centre de putere, mai mult sau mai puţin autonome de conducerea de la Buda. Această integrare începută spre mijlocul secolului X pe două  direcţii avansând, pe etape, dinspre vest pe văile râurilor Mureş şi Someş, continuând spre sud-estul Transilvaniei, utilizând abil neînţelegerile şi conflictele militare existente între ţărişoarele valahe. Avansarea s-a făcut împingând treptat  fortificaţiile de graniţă, printr-o tactică autohtonă a întăriturilor naturale, zone împădurite lăsate în paragină, prisăci, hăţişuri, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, apărate de grupuri militare. Aceste sisteme de apărare utilizate de armatele Valahiei şi Moldovei de nenumărate ori de a lungul istoriei, sunt o dovadă evidentă a contribuţiei formaţiunilor militare valahe din ţărişoarele Transilvaniei, conduse de comandanţi militari cu rangurile gyula (Jula) şi kende (Cândea), la trecerea celorlalte ţărişoare valahe sub suzeranitatea regală.

                Formaţiunile militare panonice în alianţă cu cele locale, conduse de comandanţi militari cu rangurile gyula şi kende, au înaintat treptat în  Transilvaniei ajungând la Carpaţii Orientali  abia la sfârsitul secolului XII-lea, în timpul regelui lui Béla (Bâlea) al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali. Cu toate acestea, autoritatea regalităţii de la Buda a început sa fie resimţită abia după secolul XIV.

               Această întârziere în impunerea autorităţii regale s-a datorat mai multor factori:

- cel mai important a fost factorul politic; nefiind practic o cucerire în sensul militar al cuvântului, ci mai mult alianţe succesive cu diverse ţărişoare valahe, ajutând pe o ţărişoară împotriva alteia, ajutoare care se concretizau în final cu garnizoane panonice în cetăţile valahe cucerite, şi relaţii de vasalitate faţă de rege a ţărişoarelor valahe aliate;

- tendinţa de autonomie a valahilor aliaţi care doreau să menţină descentralizarea existentă;

- lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei;

- lipsa forţei militare a regalităţii de la Buda pentru a putea controla militar tot teritoriul;

- o populaţie  valahă unitara din punct de vedere spiritual ce se identifica cu credinţa ortodoxă a Romaniei;

- structuri ecleziastică era aparţinătoare de Romania care-şi trimitea reprezentanţii de la Constantinopol, reprezentanţi cu interese diferite de a reprezentanţilor regali etc.

               Ca urmare regalitatea a fost nevoită să facă faţă unei situaţii extrem de complexe în Transilvania,  să acţioneze treptat, fără a pune în pericol alianţele cu diversele ţărişoare valahe, făcând concesii unora, pentru a suprima pe alţii, menţinând lupta internă dintre acestea etc. (Acest fapt a continuat cu o virulenţă deosebită şi mai târziu de familiile nobiliare, care au dus mai departe această comportare politică specifică spaţiului carpato-danubiano- pontic.)

Regalitatea a căutat să atragă de partea sa, prin diverse mijloace, pe conducători valahi şi grupurile sociale dominante. În acest sens un sprijin puternic a avut din partea reprezentanţilor bisericii catolice, veniţi în Ungaria după trecerea la catolicism a lui Voicu  (("Vaik Olachis")  sub numele de Ştefan cel Sfânt.  Aceşti reprezentanţi şi cruciaţii veniţi din apus l-au ajutat pe regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei în calitate de valah prin  invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale valahe. << Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei "Sarlot" - românul Iuliu ("Geula") cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, "Geula" (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226). Aşadar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în "Războiul celor o sută de ani", mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu - Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d'Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.>>( Mircea Dogaru

, Un român pe tronul Ungariei "Ştefan cel Sfânt" (997-1038), http://www.dacoromania-alba.ro/nr09/un.htm)

               Spiritul de organizare si de administrare al călugărilor catolici, mult mai bine organizaţi şi disciplinaţi, a generat o determinare ce a servi unui scop realizabil pe durată lungă de timp, ce a implicat generaţii şi generaţii de oameni.  Utilizând cu abilitate: cuvântul şi sabia, cointeresările privilegiilor nobiliare şi deposedările de privilegii episcopii încurajau de altfel pe nobilii valahi să treacă la catolicism sa constrângă ţărănimea să accepte religia nobilului, să transforme bisericile ortodoxe în biserici catolice şi să construiască biserici catolice şi mănăstiri catolice pe locurile celor ortodoxe sau pe terenurile lor, să interzică construcţia de biserici ortodoxe şi să le distrugă pe cele existente.

În paralel Apusul a oferit resursele umane necesare, resurse atrase de şansa de a se îmbogăţii în noile teritorii ce intrau sub suzeranitatea regală, sau de a prelua teritoriile nobililor ce se opunea noii ordini ce se impunea în mod consecvent.

               Astfel că în  paralel cu înaintarea, regii Ungariei au desfăşurat în Transilvania, între secolele XI-XIII, şi un amplu proces de:

-  fragmentare a populaţiei valahe  aducând colonişti din diverse popoare europene, precum saşii (populaţie mixta germana si vallona care se considerau urmaşi ai dacilor), secuii ,  Cavalerii teutoni etc. (În Transilvania se întâlnesc numeroase localităţi care atestă şi în prezent dislocarea populaţiei valahe pentru a face loc coloniştilor. Coloniştii preluau locurile mai bune, iar valahii erau împinşi în locurile mai rele, nefavorabile agriculturii. De exemplu: Câlnic (săsesc), iar Câlnic Deal (locuit de valahii alungaţi pe deal); Sebeş (săsesc), iar Sebeşel (locuit de valahii alungaţi pe o vale între dealuri); Sibiu (săsesc), iar Sibiel ( al valahilor alungaţi ) şi exemplele pot continua.

);

- preluarea proprietăţilor nobililor valahi ortodocşi ce refuzau să treacă la catolicism şi trecerea lor în posesia comandanţilor cetelor militare veniţi din apus, comandanţi înobilaţi de regalitate;

- trecerea la catolicism a numeroşi valahi pentru a-şi păstra rangul nobiliar;

- organizarea unor structuri aparţinătoare de Buda, laice si ecleziastice, pe teritoriul Transilvaniei, ce au debutat în abia în secolul al XI-lea, la două sute de ani după începerea pătrunderii în Transilvania. În anul 1111 apare evocat primul demnitar laic, un anume "Mercurius princeps Ultrasilvanus", cât si primul episcop catolic al Transilvaniei, "Simion Ultrasivanus", cu reşedinţa în cetatea de la Bellegrad (Alba Iulia);

- organizarea de mănăstiri catolice, aducerea a numeroase ordine călugăreşti, şi o acţiune misionară aproape neîncetată începe o perioada de convertire, cu cuvântul şi cu sabia, la catolicism a valahilor ortodocşi, perioadă ce se întinde de-a lungul mai multor secole;

- limitarea dreptului de a fi nobil (respectiv de a avea proprietăţi nobiliare) numai celor care erau catolici;

- organizarea de comitate maghiare  cu sediul în cetăţii regale Alba, Turda, Cluj si Dabâca de abia în secolul al XII-lea, situaţie care nu se poate menţine, teritoriul Transilvaniei sub presiunea tradiţiei valahe şi nobilimii valahe (ce devenise catolică) este reorganizat sub forma unui voievodat (1174 este menţionat primul voievod al Transilvaniei);

- militar  sunt aşezaţi în Tara Bârsei la 1211 ordinului Cavalerilor Teutoni cu centrul comenduirii în cetatea Feldioara (expulzaţi din Transilvania în anul 1225);

- în secolul al XIII-lea, saşii dobândesc privilegiul de a avea o organizare administrativ-teritoriala si ecleziastica proprie pe teritoriul comitatului Sibiului (Şapte Scaune). Saşii din Tara Bârsei şi cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizaţi în cadrul districtelor regale ale Braşovului si Bistriţei.

 

[lvii] Numeroasele ordine religioase aduse în Transilvania asigură cu mici excepţii( teutonii, evenimentele de la Cluj- Mănăştur) coerenţa politico- organizaţională a Transilvaniei cu reşedinţa la Alba Iulia.

 

[lviii] „Fondarea marei majorităţi a parohiilor cunoscute în evul mediu a luat sfârşit până la finele veacului al XII-lea …1180 de biserici medievale… Până în anul 1540 putem identifica un număr de cca. 120de şcoli.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini, Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.14)

 

[lix] „Studioşii transilvăneni au urmat universităţile din Cracovia şi Viena. În decurs de o sută douăzeci de ani (1400 -1500) cunoaştem cca. 2500 de academiţi transilvani. Făcând un calcul simplu, putem ajunge la concluzia că în această perioadă cam o treime din clericii transilvăneni urmau universităţi străine” ” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini, Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.26)

 

[lx] Ordine călugăreşti: Benedictinii(Mureş şi Cluj), Cavalerii Teutoni(Ţara Bârsei), Călugării cisterciţi (Cârţa), Cavalerii Ioaniţi (Alba Iulia, Turda, Cristuru Secuiesc, Ţara Severinului), Dominicanii ( Cluj, Braşov, Sibiu etc. zece mănăstiri), Franciscanii (Orăştie, Bistriţa, Tg. Mureş, Şumleu Ciuc etc. 15 mănăstiri), Paulinii( Sâncrai, Alba Iulia etc).

 

[lxi] „Sistemul administrative regal făcea cu putinţă răspândirea creştinătăţii de rit latin. Această  creştinătate s-a infiltrat în Transilvania  dinspre apus, deşi, începând cu conducătorii gyula, o vreme şi creştinătatea de rit răsăritean şi-a manifestat influenţa… după ce regele Ştefan a înfrânt puterea ultimului gyula aflat în alianţă cu Bizanţul şi pe cea a lui Ahtum, răzvrătit în partea sudică, a devenit posibil ca pentru Transilvania să fie întemeiată o episcopie aparte cu sediul la Alba Iulia.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini, Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.11)

 

[lxii] „ Ladislau (regele Ladislau I n.n.) a reorganizat împărţirea teritorială a Transilvaniei, strămutând liniile de hotar pe malul stâng al râurilor Mureş şi Târnave.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini, Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.13)

 

[lxiii]  << „ Principala ţintă a invaziei mongole în Europa centrală a reprezentat-o Ungaria, unde au şi fost concentrate cele mai numeroase efective şi elita strategilor mongoli, în frunte cu Batu.

                Rogerius ne informează că în regiunile vecine Regatului arpadian s-au evitat jafurile (…) bolohoveni (moldovenii)  în 1241 să cultive pentru ei grâu si mei, după cum ne informează Cronica Ipatievskaia.

                Hoardele tătare s-au pus în mişcare la începutul lunii martie 1241.Principalul corp de oaste comandat de Batu, secondat de Sübödai şi pornit din zona haliciană s-a îndreptat spre pasul Verecke,,,Poarta Rusiei”. Alt corp de oaste a acţionat în spaţiul nostru sub comanda lui Kadan, Büri şi Bücek; acesta avea misiunea de a învălui dinspre sud Regatul Ungar şi de a anihila forţele militare din Transilvania. Acest corp de oaste s-a desfăşurat pe mai multe direcţii, în unităţi separate, înainte de a face joncţiunea în pusta maghiară.

                (…) Thoma de Spalato ne relatează cum a fost forţat pasul Verecke, dotat cu întărituri puternice, constând din palisade masive, gyepü (indagines în izvoarele latine).  Corpurile de oaste au fost precedate de 40.000de oameni cu securi; aceştia au pătruns prin desişurile pădurilor;… iar ei proveneau din rândul ruşilor de Halici-Volânia…. Mongolii au avansat pâna pe valea Tisei.

               Armatelor mongole li se alăturaseră cumani, ruşi şi islamici (….)Cei doi adversari s-au confruntat la 11 aprilie 1241 la Mohi, în apropierea confluentei râului Sajo cu Tisa. (…) ,,Oastea adunată de Bela al IV lea… aproape în întregime nimicită”.  Oastea adunata de Bela al IV lea, (…) a fost înconjurata ca o turmă de berbeci de o haita de lupi si aproape în întregime nimicita. Au pierit aici de sagetile tatarilor cinzeci de mii de ostasi, printre care banderiile alcatuite în majoritate din români, în frunte cu episcopul Raynaldus de la Alba- Iulia, cele de la Sibiu conduse de Nicolae prepozitul, vicecancelar al regelui, purtatorul pecetii regale si cele din Banat, cu Iacob Gârlita, care împreuna cu Erne, mare comis si cu contele de Salgagyör, l-au salvat de la moarte sigura pe Bela IV (…)  Bela IV a fost abandonat şi de războinicii cumani (refugiaţi din Dest-i Kipcak,…) …

                              .,,Iar despre numărul laicilor mari si mici –scrie Rogerius – care se înecaseră în bălti şi în ape, arşi în foc sau omorâţi de sabie nu se mai poate şti. Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi, în vile, în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse…Acest măcel ţinu ocupate drumurile două zile şi tot pământul era înroşit de sânge. Şi stăteau leşurile pe pământ cum stau la păşune în câmpiile nelucrate turmele de vite, de oi şi de porci. Caii cu şeile şi frâiele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi dumbrăvi, şi din pricina zgomotului deveniseră atât de furioşi încât păreau c-au înnebunit de-a binelea…Vasele de aur şi argint, hainele de mătase şi alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp şi prin păduri de cei ce fugeau, pentru ca să scape mai uşuraţi din mâinile urmăritorilor, nu găseau pe nimeni care să le strângă”. Bela IV a scăpat cu greu cu puţini oameni şi la 18 mai 1241se afla la Zagreb, de unde scria la Roma despre,,întâmplările jalnice şi vrednice de plâns care s-au abătut asupra Ungariei”

               O armată mongolă condusă de Bochetor a străbătut Moldova, având drept ţel distrugerea episcopiei (catolice n.n.) cumanilor. Rogerius ne informează că,,Bochetor (Budjek)împreună cu alţi regi, trecând peste râul Siret, a ajuns în ţara episcopului cumanilor şi după ce a supus oastea ce se strânsese la luptă a început să ocupe ţara în întregime.” (…) Cetatea si catedrala au fost dărâmate. … papa Nicolae III scria …,,Cetatea Milcovului a fost distrusă nu de mult de numiţii tătari şi nu se mai afla acolo de vre-o patruzeci de ani, nici episcopi şi nici alţi locuitori catolici”. Ştirea aceasta este confirmata şi de o scrisoare a papei Ioan al XXII-lea de la 4 octombrie 1332 …în care se spune că episcopia şi cetatea au fost distruse până la temelii în 1241, canonicii au murit, iar feudalii locali i-au luat pamânturile.

               (…)  Trecătorile montane fuseseră apărate fără succes de români şi secui( Olaci et Siculi), după cum stă scris în mai multe cronici occidentale. 

               Devastarea satelor din împrejurimile cetăţii Timişoara şi din tot ţinutul până la Dunăre şi Tisa este atestata printr-un document de la 10 august 1279: este vorba de un act al lui Ladislau Cumanul prin care li se întăreşte cumanilor supravieţuitori vechile posesiuni de la Bela IV; regele le mai dăruieşte şi pământurile ,,nobililor şi ale iobagilor cetăţii Timişoara” căzuţi în luptele cu mongolii, care erau,,pustii cum au rămas de pe vremea năvălirii tătarilor… ”. (…)

.(La Rodna) Tatarii, însa, venind dintrodata, au patruns în oras din mai multe parti, caci nu aveau santuri, ziduri si întarituri, si cu toate ca dintr-o parte si dintr-alta s-a întâmplat un macel mare, locuitorii vazând ca nu se pot împotrivi, s-au lasat cu totul în voia lor. Kadan a luat orasul sub ocrotirea sa. Pe comitele orasului Ariscaldus, împreuna cu sase sute de teutoni înarmati, luati pe alese, i-a alaturat ostasilor sai si a început sa vina cu ei dincoace de paduri.(…)în acest an, din regatul Ungariei, dupa o existenta de 350 de ani, a fost nimicit de neamul tatarilor.

                 Conform lui Räšid-od Din, ştim că acesta (Buri n.n.) din urmă intrase în Transilvania. Notitia de Epternac menţionează un drum prin sudul Transilvaniei prin Cetatea de Baltă, de-a lungul Mureşului până înspre părţile Albei. La 11 aprilie 1241, este atacat şi cucerit Sibiul (villa Hermanni)…Un număr  considerabil de localităţi distruse apare menţionat şi în documentele oficiale maghiare de după marea invazie. Aşadar, Kadan devastează nordul, iar nepotul său, Buri sudul Transilvaniei.

               După ce a cucerit Oradea şi Bihorul, Kadan porneşte spre Dunăre, unde devastează regiunea Kew, în urmărirea lui Bela IV. A prădat Bosnia, Serbia, răsăritul Bulgariei; s-a înapoiat pe malurile Tisei, pentru a-si petrece vara în aceasta zona.

               În decembrie, mongolii lui Batu-han atacă oraşul Strigoniu, pe care-l trec prin foc si sabie. Sub comanda lui Batu, mongolii au cucerit Buda şi au întreprins operaţiuni militare în dreapta Dunării. Kadan a continuat urmărirea regelui Bela până în Croaţia şi pe ţărmul dalmat în iarna 1241-1242. Regele Bela s-a refugiat pe o insula în Marea Adriatica.

Mongolii s-au instalat în Ungaria si au organizat teritoriul cucerit.

…un analist bavarez contemporan, Hermann … în relatarea concisa ce o face evenimentelor din 1241:,,în acest an, din regatul Ungariei, după o existenta de 350 de ani, a fost nimicit de  neamul tatarilor”.>>

 ( Violeta-Anca Epure, INVAZIA MONGOLA ÎN UNGARIA ŞI ÎN SPATIUL ROMÂNESC, publicată în Revista Romana de Studii Culturale,  http://www.rocsir.usv.ro/archiv/2004_1-2/2VioletaEpure2004.pdf)

               Năvălirea tătarilor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic a fost asemenea unui uragan: cumplită pentru catolici, dar favorabilă valahilor. A fost momentul istoric „de respiro” ce a permis ca teritorile extracarpatice,  rămase sub dominaţia tătarilor, să se organizeze în formaţiuni statale mai puternice, ce mai târziu vor deveni voivodatele valahe Moldavia şi Valahia. 

 

[lxiv] Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in aceasta zona este ilustrata de un document din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre "puternicii acelor locuri" care confiscasera bunurile episcopiei Cumaniei.

 

[lxv] „Mongolii nu erau interesaţi în stăpânire de teritorii de tip seniorial, iar politic îi preocupa recunoaşterea de către cuceriţi a khanilor lor. Oraşul care li se supunea era obligat să plătească tribut. Distrugeau numai dacă întâmpinau rezistenţă. Pentru acest popor eminamente nomad era vitală supravieţuirea şi de aceea se mulţumeau cu colectarea a 10% din alimente pentru ei şi caii lor, precum şi din populaţia tânără din rândul celor înfrânţi, aptă să lupte în armata lor” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Batalia_de_la_Mohi)

<< La sud de Carpaţi, tătarii au distrus stăpânirea cumanilor şi au frânat expansiunea statului ungar. Ungurii şi cumanii nu au mai putut împiedica dezvoltarea voievodatelor româneşti amintite pentru prima dată de documente în anul 1247. Marele lor merit a fost că au instituit „pacea mongolă”, tot aşa cum, în antichitate, un alt mare imperiu cuceritor instituise „pacea romană”.>>

 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_invazie_mongola)

Dominaţia mongolă, instituita in zona a permis, pe de o parte, cristalizarea unor institutii ramase apoi carac­teristice statelor medievale romanesti (birurile, scutirile, organizarea sistemului de posta etc.), iar pe de alta, a facut apel, in guvernare, la reprezentanti din randul populatiei valahe care  care au stat la baza viitoarelor state medievale;

 

[lxvi] Potrivit legendei, Negru Vodă la 1290, a trecut cu ceata sa Carpaţii din Făgăraş şi s-a stabilit la Curtea de Argeş sau Câmpulung unde a întemeiat un voievodat. "Descălecatul" său a pus bazele Ţării Româneşti, a cărei independenţă avea să o statueze Basarab I, în anul 1330.  (http://ro.wikipedia.org/wiki/Negru_Voda).

               Bogdan, voievodul vlah (român) din Maramureş (1342 - 1345), care stăpânea aici o moşie întinsă numită Cuhea sau Cuhnea, aflându-se în ceartă cu împăratul Ungariei încă din 1343, ia hotărârea în 1359 să treacă munţii în Moldova… Încercările împăratului Ungariei, Ludovic cel Mare, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere, nu izbutesc, iar Bogdan, învingător asupra oştilor trimise împotriva lui, se păstrează ca domn volnic.

 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_I_al_Moldovei)

               Ludovic I numit cel Mare   rege al Ungariei (1342 - 1382) şi al Poloniei (1370 - 1382), fiul lui Carol Robert din dinastia de Anjou. În anul 1343 Basarab I a recunoscut suzeranitatea lui Ludovic cel Mare asupra Valahiei. De atunci încolo Ludovic I de Anjou a purtat şi titul de domn al Ţării Româneşti (al "Valachiei Transalpine"). Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, a înnoit pe 10 februarie 1355 raportul de supunere faţă de Ludovic I, primind în schimb Banatul de Severin şi protecţia regelui Ludovic.

( http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludovic_I_al_Ungariei)

 

[lxvii] „Campania furibundă, atât în plan ideologic, cât şi în cel politic, lansată de Scaunul pontifical va viza şi atragerea tuturor „schismaticilor”, printre care se numărau – potrivit catalogării „oficiale” – şi românii din nordul Dunării, la unire cu Biserica romană.

               Se poate vorbi chiar de o reală politică de catolicizare ce se va propaga în acest spaţiu prin: intensificarea activităţilor de construire a edificiilor catolice în jurul castelelor fortificate, propaganda în scopul convertirii „schismaticilor” (aici un important rol va reveni călugărilor dominicani — Predicatori – şi, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea ,franciscanilor — Minoriţi), pe fondul presiunilor exercitate asupra clerului ortodox. (…)   atestă faptul că în cuprinsul episcopiei cumane se găseau mai mulţi episcopi ortodocşi, desemnaţi prin termenul de pseudo-episcopi, care probabil se aflau în fruntea unor comunităţi religioase, temeinic organizate şi constituite, în număr relativ mare, de vreme ce puteau ameninţa opera de catolicizare întreprinsă de papalitate şi regatul maghiar (…)  Existenţa acestor episcopi o presupunea pe cea a unor organizaţii politice corespunzătoare. Informaţiile cu privire la aceste organizaţii bisericeşti dau la iveală, pe lângă realitatea etnică covârşitor românească din cuprinsul episcopiei cumane, şi structurile sale politice. Popoarele din Episcopia cumanilor care sunt numite români aveau, aşadar, organizaţii politice în această dioceză. Episcopiile româneşti din cuprinsul Cumaniei reprezentau, în fapt, emanaţia unei puteri laice corespunzătoare, voievodat sau cnezat (…)  Totuşi, populaţia românească ortodoxă din cadrul Episcopiei cumane va rezista ingerinţelor ungaro-papale. De altfel, nu erau izolaţi de ortodoxismul bizantin de peste Dunăre, de unde, se pare, veneau aceşti „pseudo-episcopi”.

               În 1241, tătarii vor pustii Episcopia cumanilor şi vor nimici Scaunul din Milcovia(…)
               Spre sfârşitul secolului se constată o accentuare a prigonirii schismaticilor. Într-un document din 10 decembrie 1270 se specifică faptul că tătarii au fost aţâţaţi împotriva regatului maghiar de către vecini, aceştia neputând fi decât schismaticii. Sinodul din 1279, desfăşurat la Buda, care, prin hotărârile adoptate, în speţă, articolul 120, „De sacerdotibus schismaticus” se specifica: „Acestora nu le este iertat a ţine cultul dumnezeiesc, a zidi capele sau alte case sfinte, nici credincioşilor nu le este iertat a lua parte la astfel de cult dumnezeiesc sau a intra în astfel de capele”.

               În acelaşi an, regele Ladislau depune un jurământ în faţa episcopului Filip de Fermo că va păzi credinţa catolică şi îi va converti pe cumani la catolicism. În vara anului 1280, regele dă două decrete prin care poruncea prigonirea schismaticilor. Printr-o scrisoare din 23 iulie 1290, papa Nicolae al IV-lea cerea banilor Slavoniei să lupte „împotriva Tătarilor, Saracenilor, Nogailor, schismaticilor şi ereticilor”, iar la 28 ianuarie 1299, papa Bonifaciu al VIII-lea dădea dreptul arhiepiscopului de Strigoniu să fie anchetator şi pedepsitor al schismaticilor şi păgânilor, ajutat fiind de dominicani şi franciscani.  (Creştinismul la români în Evul Mediu,

 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Crestinismul_la_romani_in_Evul_Mediu)

 

[lxviii] Potrivit legendei, Negru Vodă, Dragoş, Bogdan cu cetele lor de călăreţi sunt „descălecătorii” ce pun bazele noilor ctitorii de ţară.

 

[lxix] Ladislau IV Cumanul îşi repudiază soţia fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei  de Provence  preferă o femeie cumană şi să  trăiască în arhetipul legilor ancestrale, într-un anturaj  format exclusiv din cumani. Este chiar bănuit de papă că este catolic numai în aparenţă. Ladislau este asasinat. Papa de la Roma declară Hungaria  « fief pontifical » vacant şi îl alocă infantelui  Charles Martel d'Anjou. Deşi instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea  drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou  nu va fi vreodată  încoronat rege în  Hungaria.  După moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria  stăpânesc,   nu mai puţin de optsprezece ani,   luptele  şi haosul. În 1301 a fost încoronat Carol  Robert de Anjou dar numai din 1308 devine în mod real rege al Hungariei. ( Dr. Titus Filipaş,  Basarabi în Cumania, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE )

 

[lxx] Pentru puţin timp va fi la putere o dinastie autohtonă cea a Huniazilor (Iancu de Hunedoara, Ladislau Huniade, Matei Huniade - Corvin, Ioan Corvin, Kristóf Corvin, Elisabeta Corvin, Ioan Huniade jr.). 

 

[lxxi] Atacul popoarelor Nord-pontice a dat o serie de mesaje istorice:

-  ţinta precisă a atacului popoarelor nord-pontice Regatul Maghiar, cu un scop precis nimicirea acestuia şi tot ceea ce ţinea de acesta;

- Räšid- od- Din spune că ,,românii erau numeroşi şi au fost întâlniţi de tătari pe un teritoriu vast… de-a lungul mai multor graniţe (asta ne-ar putea duce cu gândul că au ajutat pe tătari să treacă graniţele, care de regulă erau bariere naturale greu de trecut n.n.)”. În teritoriile din Moldova şi Valahia nu sunt menţionate distrugeri, măceluri şi  nici în mod precis bătălii majore. Cronicarul consemnează că ,,duşmanii care stăteau pregătiţi” deci nu luptau!, probabil că dorea mai mult negocieri mai favorabile la trecerea tătarilor. Nu întâlnim ambuscadele pe care de-a lungul istoriei, din obişnuinţă, românii le-au întins cotropitorilor;

- în teritoriile din Moldova şi Valahia sunt atacate teritoriile păstorite de clerul catolic. Aici sunt consemnate bătălii crâncene şi sunt distruse episcopiile catolice; cetăţile şi mănăstirile sunt incendiate şi dărâmate, comunităţile catolice sunt măcelărite şi practic dispar din Moldova şi Valahia;

- fără a se spune este mai mult decât evident sprijinul masiv de care s-au bucurat aşa zişi tătari, sprijin concretizat prin: soldaţi, alimente, informaţiile cele mai bune privind căile de acces, călăuze sigure care nu puteau fi decât dintre autohtoni. Uşurinţa cu care au fost parcurse spaţiile, cucerite cetăţile, câştigate bătăliile de aşa zişi tătari într-un teritoriu „ostil” nu se putea face decât cu un ajutor consistent din partea autohtonilor. Aceasta dovedeşte că cele câteva sute de ani de politică regală maghiară stârnise suficient de multă ură încât atacul popoarelor nord pontice au fost primite ca nişte salvatori de către autohtoni.  Consecinţă: Dinastia arpadiană  înţelege că rădăcinile culturii orientale în Ungaria sunt extrem de puternice şi că este nevoie de o reformare a regatului pe alte baze. Se încearcă o apropiere de autohtoni, o reformare a clasei politice, dar nu i se dă timp; Ladislau IV Cumanul este asasinat de către proprii săi baroni. La rândul lui Apusul nu mai are încredere în dinastia maghiară. Căsătoriile regilor arpadieni cu prinţese apusene nu mai dau siguranţă. Ca urmare Papalitatea va impune regi pe tronul Ungariei veniţi din vest;

- cuceririlor din Regatul Arpadian nefiind definitivate şi probabil după cum spune Räšid-od Din în Ungaria şi Polonia aprovizionarea era dificilă, foametea se instalase pe zone întinse, pustiite şi  secătuite, la care se adăugau şi motive strategice determină ca noul Imperiu Pontic să ajungă până la Carpaţi;

- teritoriul din afara Arcului Carpatic, constituit din formaţiuni statale de graniţă sunt sub suzeranitatea Hanatului de pe Volga, au timpul necesar pentru a-şi dobândi şi consolida propria lor existenţă, încât în momentul în care are loc asasinarea lui Geanibek (Djanibek) în 1357 şi  Hoarda de Aur intră  într-un război civil, Transilvania, Moldova şi Valahia îşi caută singure propriul drum în istorie. Victoriile lui Tamerlan (Timur Lenk) în 1395,   distrug “imperiul  nord pontic”, anihilându-i forţa militară. Transilvania, Moldova şi Valahia  în timp ajung să oscileze între suzeranităţi Orientale şi Occidentale

               Consecinţele istorice ale atacul nimicitor al popoarelor Nord –pontice în spaţiul panonico-transilvan  finalizat cu nimicirea  Ungariei, respectiv a  nobilimii şi clerului catolic  regatului maghiar are numeroase urmări:

- oprirea înaintării Occidentului spre est, pe aliniament carpatic, pentru aproape 1000 de ani;

- s-a instituit  „pacea mongolă” în acest spaţiu geografic ce a permis dezvoltarea spaţiului valah;

- menţinerea creştinismului răsăritean ca urmare a diminuării presiunii occidentale;

- constituirea peste Carpaţi a voivodatelor valahe de rit creştin răsăritean;

- o nouă (a II-a) renaştere a Ungariei printr-un aflux puternic de populaţii din restul Europei catolice în Câmpia Panonică;

- întărirea autonomiei Voivodatului Transilvan faţă de regalitatea de la Buda;

- conştientizarea la nivel european a apartenenţei la valahi a acestora chiar dacă din ce în ce mai slab unii străini îi mai numesc cumani, khazari, pecenegi, tătari etc. ce trăiesc pe un teritoriu ca urmaşi ai vechilor daci;

- partea negativă a acestor conştientizări constă în faptul că o parte din europeni priveau cu teamă acest spaţiu geografic, teamă exprimată în câteva cuvinte: teama renaşterii Regatului Daciei – teamă ce însoţeşte întreaga istorie medievală a Poporului Român.

 

[lxxii] Un semnal evident este conflictul dintre Voicu (Ştefan cel Sfânt) şi socrul său Gyula de Alba Iulia, care de fapt este un conflict militar între catolici şi ortodocşi.  Expediţia pe la anul 1002 a regelui Stefan cel Sfant realizată cu ajutor venit din Ţările Apusului se soldeaza cu ocuparea cetăţii Albei Iulii şi cu desfiinţarea episcopiei ortodoxe de la Alba.

 

[lxxiii] Ladislau IV Cumanul îşi repudiază soţia fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei  de Provence  preferă o femeie cumană şi să  trăiască în arhetipul legilor ancestrale, într-un anturaj  format exclusiv din cumani. Este chiar bănuit de papă că este catolic numai în aparenţă. Ladislau este asasinat. Papa de la Roma declară Hungaria  « fief pontifical » vacant şi îl alocă infantelui  Charles Martel d'Anjou. Deşi instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea  drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou  nu va fi vreodată  încoronat rege în  Hungaria.  După moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria  stăpânesc,   nu mai puţin de optsprezece ani,   luptele  şi haosul. În 1301 a fost încoronat Carol  Robert de Anjou dar numai din 1308 devine de fapt rege.

 

[lxxiv] „<1366> Ludovic I d’Anjou, pe Românii din afara arcului carpatin îi consi-dera nişte blocuri de populaţie compactă românească şi pe care îi putea aservi scopurilor sale numai printr-o oligarhie naţională, în timp ce Românilor din interiorul arcului carpa-tin nu le recunoştea calitatea de etnie.(…) . În acest interval de timp el emite şi supraveghează la faţa locului aplicarea a trei edicte, care vor fi destinate să schimbe viaţa Românilor din Transilvania, pentru peste 5 secole, după cum urmează :

Ø  Pe data de 28 iunie, actul prin care unifică sistemul juridic din Transil-vania cu cel din Ungaria ; una dintre schimbări fiind ca Vlahii care posedau proprietate funciară, dar nu posedau acte de proprietate, pierdeau, în instanţele nou create, în faţa nobililor maghiari care prezentau acte de danie regală.

Ø   Al doilea act, fără dată certă, statuta incompatibilitatea dintre calitatea de nobil maghiar şi altă religie decât cea catolică; lipsa unei date certe permitea eludarea principiului neretroactivităţii, care la rândul său permitea o libertate deplină autorităţii regale în emiterea de acte de danie legală antidatate sau fără dată certă.

Ø   Pe data de 20 iulie, emite un act prin care legaliza un sistem inchizitorial laic de prigonire a clerului schismatic (Greco-Ortodox). ” ( Alexandru Gabriel Filotti,  Frontierele românilor/Volumul I, http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_romanilor/Volumul_I)

 

[lxxv]  „Din studierea înşiruirii cronologice a evenimentelor care au condus la întemeierea de entităţi statale româneşti, doar pe o porţiune a spaţiului geografic ocupat de Români se observă că principala etnie cu care Românii erau în competiţie, erau Maghiarii. Deasemenea este uşor de observat că războiul cel mai acerb, dintre Unguri şi Români, s-a purtat în timpul domniei de 40 de ani al lui Ludovic I-ul d’Anjou.Evident este vorba de un război civil întrucât toţi Românii din spaţiul geografic românesc se aflau înlăuntrul regatului unguresc fie prin cucerire directă, aşa cum era spaţiul românesc intra carpatic, de către Ladislau I (1040-95), Rege al Ungariei (1077-95), care sprijinea pretenţiile Papei cu privire la Sfântul Imperiu Roman, şi care în schimb îl sprijinea pentru a anexa: Slavonia, Croaţia şi Transilvania; fie prin moştenirea de către Unguri a fostei Cumanii Negre, aşa cum era cazul spaţiului geografic românesc extra carpatic.” Alexandru Gabriel Filotti,  Frontierele românilor/Volumul I, http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_romanilor/Volumul_I

 

[lxxvi] Valahia (victoria lui Basarab I asupra lui Carol de Anjou, in locul numit generic Posada -adica trecatoare ingusta). şi Moldova (Bogdan- 1359  fondatorul dinastiei Musatinilor, dupa numele fiicei sale, Musata (adica frumoasa), agravează situaţia valahilor din Transilvania.

 

[lxxvii] „Ludovic cel Mare, cel de al doilea rege angevin maghiar, i-a colonizat deja în mod planificat, în secolul al XIV-lea, pe români ca grăniceri ai regelui la marginea Carpaţilor, organizându-i şi din punct de vedere militar, sub conducerea propriilor lor voivozi şi cnezi.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.18)

 

[lxxviii] „Tripartitul lui Ştefan Werbőczi, care a împărţit societatea Ungariei vremii în „naţiune politic㔺i popor, cu desăvârşire lipsit de drepturi” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.25)

 

[lxxix] “În acelaşi timp, un sinod patronat de cardinalul Gentile a interzis cu desăvârşire contractarea vreunei căsătorii între „fiica, nepoata sau altă rudă de sânge” a unui creştin catolic şi orice „eretic patar, gazar, schismatic sau alt duşman al credinţei creştine”, cei care nu s-ar fi conformat acestei decizii în răstimp de o lună urmând să fie declaraţi „eretici duşmani ai credinţei”. Ameninţarea era una cât se poate de serioasă: dacă voievodul ar fi fost declarat eretic, împotriva lui şi a Transilvaniei, ar fi putut fi organizată o cruciadă, fapt care ar fi aruncat asupra întregii provincii un spectru al jafului şi al distrugerii.  “ Tudor Sălăgean , Cum influenţau jocurile politice voievozii Transilvaniei, Voievodul Transilvaniei, misteriosul Ladislau Kán, un jucător politic de talie europeană, (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-influentau-jocurile-politice-voievozii-transilvaniei).

 

[lxxx] Înfrânţi la Posada şi în Moldavia regii Apusului aflaţi la Buda îşi reorientează misiunea apostolică spre consolidarea internă a catolicismului prin acte legislative de interzicerea accesului schismaticilor   ortodocşi la titluri nobiliare, deposedarea de proprietăţi şi impunerea de obligaţii de tip feudal valahilor liberi. Prin aceste măsuri slăbeşte puterea voivozilor transilvani rupându-i de marea masă de valahi ortodocşi. Transilvania nu va mai avea voievozi de valoarea lui Borşa şi Kan.

 

[lxxxi] Instaurarea regilor apusului la tronul Ungariei este însoţită de transformări majore:

- colonizarilor masive de valoni,  germanici în regat;

- o parte apreciabilă din români trec la catolicism (familii nobiliare şi cei din anturajul lor).

 

[lxxxii] „In 1366, in con­textul afirmarii independentei romanilor la sud si est de Carpati, ca si al optiunii statelor extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I conditioneaza calitatea de nobil de apartenenta la catolicism. In acest fel, nobilii romani care doresc sa-si pastreze statutul accepta catolicismul si treptat se maghiarizeaza, iar cei care raman credinciosi propriei confesiuni religioase isi pierd statutul privilegiat si decad in randul taranilor. Românii isi pastreaza, macar pentru o vreme, o autonomie relativa si o organizare proprie, sub conducerea cnezilor si voievozilor in unele zone marginase ale Transilvaniei, precum Tara Hategului, Tara Fagarasului, a Mara­muresului si in districtele romanesti ca Tara Zarandului sau Banat. In timp insa, in contextul actiunii de centralizare politica si de restaurare a autoritatii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restranse. In concluzie, in vreme ce la sud si la rasarit de Carpati romanii isi consolidau independenta, in Transilvania se producea evolutia inversa, aceasta fiind tot mai profund integrata in structurile regatului ungar. Aceasta evolutie divergenta este una din principalele cauze pentru care, in conditiile in care in perioada medievala, in Europa, se constata o tendinta destul de raspandita de unificare teritoriala a populatiilor de acelasi neam, in spatiul romanesc se men­tine diviziunea politica.  Pe de alta parte, constituirea statelor medievale romanesti extracarpatice a creat cadrul propice unei dezvoltari economice si culturale care a permis, alaturi de lupta impotriva expansiunii otomane, conservarea identitatii poporului roman.” (http://www.scritube.com/istorie/STATUL-SI-POLITICA-IN-PERIOADA84261.php,).

 

[lxxxiii] „Episcopul Monoszlói Péter a obţinut ca regele să-i scoată de sub supremaţia voievodului şi a şpanilor pe românii colonizaţi pe domeniile episcopale şi capitulare depopulate şi ca aceştia să fie scutiţi de obligaţia prestării de dări.. ..fruntaşii lor, cnezii, purtau lupte şi, catolicizându-se, s-au asimilat păturii nobiliare maghiare…. Iobăgimea a rămas cantonată în religia ortodoxă.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.18)

 

[lxxxiv] „În ultimul deceniu al sec. XVIII, mai mult de jumătate din populaţia Transilvaniei o constituiau românii. Proporţia de maghiari 36%, a săsimii de peste 8%....  În ciuda majorităţii româneşti, centrul de greutate al vieţii sociale şi spirituale din Transilvania este dat de populaţia maghiară şi mai cu seamă de cultura protestantismului.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.63-64)

 

[lxxxv] „primejdia... (otomană), poate fi considerată o împrejurare favorizantă pentru nobilimea transilvăneană în privinţa drepturilor ce puteau veni din partea regelui şi a bisericii”. Tot ea „s-a lansat ca o „universitate” în tratativele duse cu episcopul” ((József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag. 21).

 

[lxxxvi] „În 1601, din pricina exageratei sale dedicări în interesul unirii Transilvaniei cu Ungaria, stările protestante l-au exilat pe Naprágy” ” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.39)

 

[lxxxvii] Este sugestiv că prin tratatele ( Capitulatiile) încheiat între Mircea cel Bătrân, ceilalţi domnitori şi turcii,  constatăm că turcii se angajează să apere graniţele Valahiei. Faptul că traducerile succesive din limba turcă în franceză, apoi în română indiscutabil afectează stilul iniţial de epocă al cancelariei otomane, înlocuirea arhaismelor, nu ne împiedică să avem o imagine privind relaţiile diplomatice cu „seniorul” turc total diferite faţă de voievodul transilvan şi seniorii apusenii aflaţi ca regi la Buda, sau împăraţi la Viena.

<<Gândindu-ne la actele unor conducători contemporani, aducem în fată Capitulatiile pe care Domnitorii nostri le-au încheiat cu Puterea Otomană. Aceste Capitulatii au fost traduse în limba franceză de M. A. Ubicini si publicate la Paris în 1858. Ele au apărut în Magazin istoric nr. 3 (96) Martie 1975 sub semnătura lui N. Copoiu.
Nu vom comenta textele, ele vorbesc singure, dar în fata întelepciunii si patriotismului voievozilor nostri - „minti reci si inimi calde” - care le-au încheiat ne plecăm cu admiratie si veneratie. „Referirea la trecut ca purtător al unor valori superioare si protestul împotriva prezentului în care aceste valori s-au degradat înseamnă afirmare a unei valori pozitive” (Ovidiu Cotrus).
I. Capitulatia de la 1393, încheiată la Nicopole între Mircea cel Bătrân si Baiazid Ilderim
Art. 1. Prin marea noastră clementă consimtim ca principatul nou supus de fortele noastre invincibile să se guverneze după propriile sale legi, iar domnitorul Valahiei să aibă dreptul de a face război si pace si acela de viată si moarte asupra supusilor săi.
Art. 2. Toti crestinii care, îmbrătisând religia lui Mahomed, vor trece din regiunile puterii noastre la Valahia si vor deveni acolo din nou crestini, nu vor putea fi reclamati în nici un fel si atacati.
Art. 3. Toti cei din Valahia care ar merge într-o parte oarecare a posesiunilor noastre vor fi scutiti de haraci si de orice altă contributie.
Art. 4. Domnitorii crestini vor fi alesi de către mitropolit si boieri.
Art. 5. Dar din cauza acestei înalte clemente si deoarece noi am înscris pe domnitor în lista celorlalti supusi ai nostri, el va fi obligat de asemenea să plătească anual, tezaurului nostru imperial, 3000 piastri rosii ai tării sau 500 piastri de argint în moneda noastră.

II. Capitulatia de la 1460 semnată la Adrianopol între Vlad Voievod Tepes si Mahomed II Cuceritorul
Art. 1. Sultanul consimte si se angajează, pentru el însusi si pentru urmasii săi, să protejeze Valahia si s-o apere contra oricărui inamic, fără a pretinde altceva decât suprematia asupra suveranitătii acestui principat, ai cărui voievozi vor fi obligati să plătească Sublimei Porti un tribut de 10.000 piastri.
Art. 2. Sublima Poartă nu va avea nici un amestec în administratia locală a zisului principat si nu va fi permis nici unui turc să meargă în Valahia fără un motiv evident.
Art. 3. În fiecare an, un trimis al Sublimei Porti va pleca în Valahia pentru a primi tributul si la întoarcerea sa va fi însotit de către un reprezentant al voievodului până la Giurgiu, pe Dunăre, unde va fi numărată încă o dată suma predată si se va da a doua chitantă; iar după ce va fi transportată pe celălalt mal al Dunării, Valahia nu va mai fi responsabilă, orice accident s-ar putea produce.
Art. 4. Voievozii vor continua să fie alesi de Arhiepiscop, episcopi si boieri, iar alegerea va fi recunoscută de Poartă.
Art. 5. Natia valahă va continua să se bucure de libera exercitare a propriilor sale legi, iar voievozii vor avea dreptul de viată si moarte asupra supusilor lor, ca si acela de a face pace sau război, fără a fi supusi la nici o responsabilitate fată de Sublima Poartă.
Art. 6. Toti crestinii care, îmbrătisând o dată credinta musulmană, s-ar duce în Valahia si ar reveni acolo la religia crestină, nu vor putea fi reclamati de către nici o autoritate otomană.
Art. 7. Supusii valahi care ar avea ocazie să meargă prin ce parte a posesiunilor otomane nu vor putea fi fortati să plătească haraciul sau taxa ce capitatie la care sunt supusi locuitorii crestini.
Art. 8. Dacă vreun turc are un proces în Valahia cu un supus al acestei tări, cauza va fi ascultată si judecată de către Divanul valah, în conformitate cu legile locale.
Art. 9. Toti negustorii turci, plecati în acest principat pentru a vinde sau cumpăra acolo mărfuri, vor trebui să aducă la cunostinta autoritătilor locale timpul ce trebuie să stea acolo si vor trebui să plece la expirarea timpului.
Art. 10. Nici un otoman nu este autorizat să ducă cu el unul sau mai multi servitori născuti în Valahia, de orice sex ar fi ei; si nu va exista niciodată nici o moschee în nici o parte a teritoriului valah.
Art. 11. Sublima Poartă promite să nu elibereze niciodată un firman la cererea unui supus valah, pentru afacerile sale din Valahia, de orice natură ar putea fi ele, si nu-si arogă niciodată dreptul de a chema un supus valah la Constantinopol sau în orice parte a posesiunilor otomane, sub orice pretext ar putea să fie.

III. Capitulatia de la 1511 între Bogdan cel Orb si Baiazid II
Art. 1.Poarta recunoaste Moldova ca tară liberă si necucerită.
Art. 2. Religia crestină, profesată în Moldova, nu va fi niciodată oprimată nici tulburată, iar natiunea sa va avea liberă dispozitie de bisericile sale, ca si în trecut.
Art. 3. Poarta se angajează să apere Moldova contra oricărei agresiuni eventuale si s-o mentină în starea în care se găsea mai înainte, fără să i se facă nici ce mai mică nedreptate si fără a suferi nici cea mai mică stirbire a teritoriului ei.
Art. 4. Moldova va fi condusă si guvernată după propriile ei legi, fără ca Poarta să se amestece în aceasta în nici un fel.
Art. 5. Domnitorii săi vor fi alesi pe viată de natie si confirmati de Sublima Poartă.
Art. 6. Stăpânirea domnitorilor se va extinde peste întregul teritoriu moldovenesc; ei vor putea întretine în solda lor o trupă înarmată până la un efectiv de 20.000 de oameni, autohtoni sau străini.
Art. 7. Moldovenii vor putea întretine si cumpăra o casă la Constantinopol ca resedintă a agentului lor. Ei vor putea avea acolo de asemenea si o biserică.
Art. 8. Turcii nu vor putea avea, nici să cumpere, pământuri în Moldova; nu vor putea nici să construiască acolo moscheie, nici să se stabilească acolo în vreun fel.
Art. 9. Ca semn al supunerii, domnitorul, împreună cu natia, va avea grijă să trimită Portii în fiecare an, prin doi boieri din Moldova, 4.000 ducati turcesti, adică 11.000 piastri, 40 soimi si 40 iepe gestante, totul sub titlul de dar.
Art. 10. În caz de înarmare pentru război, domnitorul Moldovei va furniza armatei imperiale contingentul ce i se va cere.

IV. Capitulatia de la 1529 între Petru Rares si Soliman II Legislatorul
Art. 1. Sultanul recunoaste că Moldova a oferit de bună voie si fără rezistentă făgăduială de supunere fată de Imperiul otoman.
Art. 2. Natia moldovenească se va bucura, la fel ca în vechime, de toate libertătile, fără nici o molestare si fără ca Poarta otomană să poată pune nici o piedică în această privintă. Legile, datinile si obiceiurile, drepturile si prerogativele acestei tări vor fi în veci inviolabile.

Art. 3. Domnitorii vor exercita liber stăpânirea lor asupra tării, ca în trecut, fără ca Poarta să se poată amesteca în aceasta în nici un fel, direct sau indirect.
Art. 4. Poarta nu se va amesteca, de asemenea, în nici o cauză sau diferend între particulari, ci domnitorul, cu adunarea sa, va fi cel care va trebui să judece; în nici un caz Poarta nu va putea pune în această privintă vreo piedică oarecare, fie ea directă sau indirectă.
Art. 5. Hotarele Moldovei vor fi păstrate intacte în întreagă lor întindere.
Art. 6. Exercitarea cultului musulman este interzisă pe întregul teritoriu moldovenesc.
Art. 7. Nici un musulman nu va putea avea în Moldova, cu titlu de proprietate, nici pământ, nici casă, nici prăvălie; el nu va putea nici să stea în tară pentru afaceri negustoresti decât atâta timp cât va fi autorizat de către domn.
Art. 8. Comertul Moldovei va fi deschis tuturor natiilor comerciale. Totusi turcii vor avea preferintă asupra tuturor natiilor pentru cumpărarea produselor tării, pe care le vor negocia prin bună învoială în porturile de la Galati, Ismail si Chilia; dar ei nu vor putea pătrunde mai departe în interiorul tării, fără o autorizatie expresă din partea domnitorului.
Art. 9. Moldovei i se păstrează titlul de tară independentă; el va fi reprodus în toate actele scrise ce-i va adresa Poarta otomană domnitorului.
Art. 10. Turcii pe care îi va trimite Poarta cu hârtii pe adresa domnitorului nu vor trece Dunărea; ei se vor opri pe malul opus al fluviului, transmitând depesele lor guvernatorului de la Galati, care va face să parvină domnitorului si va transmite la fel răspunsurile acestuia curierului Sublimei Porti.
Art. 11. Domnitorii Moldovei vor fi alesi de către diferite clase ale populatiei tării. Alegerea va fi recunoscută de către Poartă fără ca ea să se poată amesteca în aceasta, să numească un domn, să ridice cea mai neînsemnată greutate sau cea mai mică piedică în această privintă.
Art. 12. Tara va fi apărată de către Poarta otomană în orice împrejurare în care natia moldovenească ar cere sprijinul sau ajutorul ei.
Art. 13. În schimbul tuturor acestor avantaje, naţia moldovenească nu va da Porţii otomane decât un dar anual de 4.000 ducati. >> ( H. Cladovan "Permanente" Nr. 8/2003, http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol221)

 

[lxxxviii]  De fapt luptau valahii contra valahilor. Armatele valahe din sudul Dunării din Rumelia trimise de sultan  luptau contra armatelor valahe din nordul Dunării din Ţările Româneşti (Transilvania, Moldova şi Valahia), trimise în mod indirect de papalitate prin intermediul  regilor apusului ajunşi la conducerea Ungariei.

 

[lxxxix]In secolul al XVII-lea, actiunile lui Mihai sunt luate uneori drept model de catre domni din Muntenia (ca Radu Serban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel Bethlen, familia Rakoczi), care incearca apropieri intre Tarile Romane, in vederea unei posibile lupte antiotomane comune. Principii transilvani au preluat ideea unui regat al Daciei, asa cum a fost proiectul lui Gabriel Bethlen de a uni Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca intr-un regat de confesiune protestanta, pentru care a cerut sprijinul patriarhului din Constantinopol. Acesta i-a scris despre legatura de sange si de simtiri care traieste, desi in mod tainic, dar cu atat mai puternic, intre romanii din Tara Transilvaniei si intre locuitorii Tarii Romanesti si ai Moldovei. ( http://biografii.famouswhy.ro/gabriel_bethlen/).

                „ Figura lui Gabriel Behlen este fără-ndoială ilustră. (…)  Bethlen revine din refugiu cu sprijin domnesc din Ţara Românească condusa de Radu Mihnea şi Moldova lui Ştefan Tomşa, fiind numit Principe al Transilvaniei. (…)Poate că visul lui de a întregi un stat autonom mai larg, cuprinzând şi Moldova şi Ţara Românească, a fost o utopie. Cert este că el cultiva ,în ecoul ce mai stăruia după 15oo de ani, ideea unei refaceri a Daciei.”

 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Gabriel%20Bethlen%20de%20EE.htm

 

[xc]  Sunt sugestive ajutoarele primite, din partea papalităţii, de Ştefan cel Mare şi Sfânt etc.

 

[xci] În 1595 „Sigismund Bátori… se vrea rege al Daciei”, Gabriel Bethlen a imagina un regat al Daciei…( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 85).  

 

[xcii] „Ioan Sigismund … (dispune) ca româna să devină limbă liturgică.  În 1582, din dărnicia lui Geszti Ferenc, căpitan al cetăţii Devei, a apărut la Orăştie Palia de la Orăştie, traducere românească a primei şi celei de a doua cărţi a lui Moise…” ” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag. 35)

 

[xciii] Nu „Unio trium nationum” cum se menţionează greşit în manualele de istorie ale elevilor.

„ Şi nici cele trei naţiuni după legile vechi nu sunt unguri, secuii şi saşi, ci nobili, secuii şi saşi, şi nobili sunt parte unguri, parte români. Nobili se numesc impropriu naţiune” ( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 51).

 De abia din 1554 Dieta stabileşte că cele trei părţi: nobili, secuii şi saşi se identifică cu cele trei stări ale Transilvaniei: trium nationum Transsilvaniae. În naţiunea nobili erau incluşi şi nobili români „catolicismul fiind condiţie de ridicare la rangul nobiliar” iar cu timpul naţiunea nobililor se transformă în naţiune maghiară. Ca urmare valahii deposedaţi de pământuri, „lipsiţi de un cler superior mai instruit şi de o clasă socială suprapusă purtătoare a unei culturi majore proprii”  rămân fără naţiune. Valahii rămân fără clasă conducătoare!!! ( Supplex libellus Valachorum, Acad. D. Prodan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 72- 81).

Ca urmare mai târziu prin secolul al XVIII-lea o parte din români când li se-a oferit şansa prin intrarea în rândul religiilor recepte – prin greco catolicism- dorind să intre în rândurile celor priviligiaţi, nu au mai ezitat, profitând de ocazia oferită de la Curtea de la Viena, trec în tabăra privilegiaţilor cu mari speranţe. Timpul le vadovedi că s-au înşelat

 

[xciv]  Şi dacă tot îl citează pe Simon de Keza la acest capitol, „istoricii secuilor” puteau reda  şi ce scria acesta pe la 1282 – 1285, adică faptul că secuii au împrumutat de la popula ţia românească portul, scrisul  şi felul de a- şi face casele. Astfel cheltuiau mai pu ţină imagina ţie  şi simplificau în ţelegerea „controversatei”, „complicatei  şi discutabilei probleme”, „de când este lumea”  şi a mult mai multor probleme ridicate în paginile următoare ale „scrierii”. Dar ce o să în ţeleagă elevii maghiari, care de fapt sunt secui, când vor citi ce a scris Ştefan Szamoskozi despre secui, părin ţii lor, după câteva secole (1570 – 1612): „În mare parte  şi astăzi au acelea şi rituri cu ale românilor, de şi trăiesc în vecinătatea sa şilor  şi maghiarilor”?!

 

[xcv] „Codul Tripartit, opera magistratului regal unguresc Istvan Werboczy, educat în jurispru-denţa Romană şi redactat în limba latină cultă (limba cancelariilor regale din Apusul Eu-ropei din secolul XVI), era de fapt Legea Epocii Clasice Romane: secolul al IV-lea î.e.n. când plebeii din Roma au fost transformaţi în cetăţeni romani, prin acordarea de drepturi civice, şi care epocă, s-a terminat în anul 212 e.n., atunci când împăratul roman Caracalla a acordat cetăţenia romană, tuturor oamenilor liberi (nesclavi) care trăiau în Imperiul Roman. Coeziunea, sau spiritul de corp, creat de apartenenţa la statutul de cetăţean roman (secolul IV î.e.n.) , sau la naţiunea politică maghiară (1514), este ilustrarea legii înscrisă în genele Vânătorului, care determină conform cu Teoria evoluţionistă, comportamentul Speciei umane, şi nicidecum o repetare a istoriei, aşa cum ar putea sugera cei insuficient informaţi. Până când Românii nu au învăţat că: unirea face puterea, nu au avut rezultate în lupta lor pentru realizarea idealurilor lor naţionale.

În completarea represiunii iredentiste, parlamentul Voevodatului Transilvaniei recunoaşte numai patru religii: catolică, luterană, calvină, unitariană şi tolerează –religia or-todoxă. Separarea clasei nobiliare ungureşti de curcubeul naţionalităţilor din regatul un-guresc, a condus nemijlocit la dezastrul din bătălia de la Mohacs, după care:“Ungaria ca forţă politică independentă a dispărut pentru aproape 400 de ani de pe harta politică a Eu-ropei”. ( Alexandru Gabriel Filotti,  Frontierele românilor/Volumul I, http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_romanilor/Volumul_I

 

[xcvi] După cum spune deslusit articolul 14 al dietei din octombrie-noiembrie 1514, în care se arata ca, desi toti taranii care s-au rasculat împotriva stapînilor lor ar fi vrednici de pedeapsa cu moartea, pentru a nu curge atîta sînge si pentru a nu pieri întreaga taranime, fara de care nobilimea nu poate trai, vor fi pedepsiti cu moartea numai capitanii, centurionii, decurionii, instigatorii si cei ce au ucis pe nobili

 

[xcvii]  Fenomenul social din acest spaţiu geo-politic a fost asemănător cu fenomenele contemporane când o parte din elita noastră este ahtiată pentru tot ce este vestic, pentru a se americaniza şi a ne americaniza, ca aspect exterior limba noastră este inundată de englezisme (după ce cu câţiva ani în urmă am avut parte de un potop de franţuzisme). Tot în acest context pentru a-şi satisface mofturile momentane, storc până la ruinarea totală orice resursă a ţării.

Câteva  extrase din interviurile date in presa de marele academician si istoric Florin Constantiniu sunt de fapt analize critice a unor stări de fapt care cu mare probabilitate s-au întmplat şi de altădată în viaţa acestui popor!

“Am spus in repetate rinduri – si o voi face mereu – clasa politica din perioada post-decembrista este cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din intreaga istorie a poporului roman.

Actuala guvernare a ridicat incompetenta, lacomia si aroganta la culmi fara precedent.Pasivitatea de pina mai ieri a romanilor a facut-o sa creada ca totul ii este permis, ca romanii pot fi batjocoriti, umiliti, calcati in picioare. Daca in 2011, cind s-a hotarit reducerea salariilor, oamenii ar fi iesit in strada, nu am fi ajuns la situatia dezastruoasa de astazi. Romanii s-au comportat pina mai ieri ca niste oi, care s-au lasat tunse si mulse, fara sa scoata un behait. Atunci, “pastorii” lor, imbracati in costume Armani si rochii Gucci, au crezut ca, oricite abuzuri ar savirsi, impunitatea lor este asigurata.

Se pare insa ca romanii suporta mai lesne sa fie jecmaniti decit umiliti. Iar actuala guvernare le-a intrecut pe toate in a-i batjocori. Asa a fost posibila numaratoarea de pomina a votului de la Legea Pensiilor, facuta de dna Roberta Anastase si trecuta cu vederea de Justitie, asa a fost posibila comasarea alegerilor, cea mai grava incalcare a democratiei din perioada post-decembrista. Daca au inghitit atitea, inghit orice, a fost gandul guvernantilor despre romani. (…)

“De 21 de ani, traim vremuri pretins istorice. (…) De atunci, asteptam mereu sa se intample ceva istoric. Asteptam ca cineva, un om de cultura sau un politician providential, sa ne spuna ca stie incotro trebuie sa mearga tara, ca exista un plan national de dezvoltare. De fapt, vrem sa ne vedem pe noi insine in postura de facatori de istorie. Din pacate, in alegeri, nu ne-am votat “visatorii” potriviti. Sau poate ca nici nu exista. Nimeni n-a “visat” pentru tara si pentru natiunea romana, ci eventual doar pentru sine, pentru ai sai si ai partidului sau. Datorita politicienilor, in ultimii 21 de ani, Romania aproape ca a fost scoasa din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea sa rasfoiasca trecutul, pentru a gasi acolo un indreptar, un ghid de orientare, o solutie anti-criza. Dimpotriva, ajunsi la putere, politicienii au scos istoria pe tusa, marginalizand-o, nu doar in exercitiul conducerii tarii, ci si in scoli si universitati.”  (…) 

“(…) Nu am avut si nu avem mari competente financiare, capabile de elaborarea solutiilor de criza. Guvernantii de astazi vadesc o gandire rudimentara: “sa taie”, sa reduca salariile si sa sporeasca taxele. Un mare plan de investitii, de relansare a economiei, nu exista. Sa asteptam, asadar, scrasnind din dinti, sfarsitul crizei pe plan mondial.”

“Situatia catastrofala in care se afla astazi Romania are, ca sa spun asa, doi responsabili, in afara crizei mondiale: clasa politica si masa poporului roman. Clasa politica postdecembrista nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect national. A avut, in schimb, un unic gand: sa se capatuiasca. S-a repezit asupra Romaniei cu singurul gand al imbogatirii. Oamenii politici au actionat ca niste vandali, distrugand si jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemtii, rusii nu au facut romanilor atata rau cat au facut politicienii postdecembristi in doua decenii. Cand, peste ani si ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, “nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au facut ca Romania sa rateze o mare sansa de afirmare si bunastare si sa fie adusa la sapa de lemn. Dar clasa politica nu si-ar fi putut desfasura “opera” nefasta, daca in calea ei ar fi intalnit rezistenta hotarata a opiniei publice, manifestarea viguroasa a spiritului civic. Din nefericire, am ramas un popor de tarani – spiritul civic se naste la oras! -, o turma de oi care se lasa exploatata, batjocorita, calcata in picioare, fara nici o tresarire de revolta sau de demnitate (Goga observase, in 1916, acelasi lucru).

Clasa politica din Romania este intocmai ca un raufacator sigur de impunitate. Si daca stie ca nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui in continuare? Proteste ca in Grecia– leaganul democratiei – sunt de neimaginat in Romania.Asta e marele nostru blestem: o masa supusa, resemnata, incapabila sa se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Ma intreb daca noi, romanii, nu am parasit deja scena istoriei.

O buna parte a elitei intelectuale a capitulat in fata globalismului, a capitalismului de cumetrie si a clientelismului politic, abandonand functia de ghid spiritual al natiunii.Oameni ca pasoptistii, oameni ca fauritorii Romaniei Mari ar fi priviti astazi ca anacronici si nostalgici. Marii guru ai culturii romane de astazi nu mai vor sa stie ca sunt romani. Am avut un exemplu la 1 Decembrie 2011: cati dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut imprejurarile crearii Romaniei Mari?”

http://lorylex.wordpress.com/tag/clasa-politica-cea-mai-incompetenta/

La fel şi nobilimea Transilvană ahtiată după onoruri şi măriri a manifestat o afinitate extraordinară pentru cultura şi civilizaţia apusului prin filiera de la Pesta şi Roma prin biserica catolică. Toate acestea transformării cereau eforturi financiare deosebite care erau stoarse de la iobagi, care în timp ca formă de rezistenţă nu o aveau decât pe cea religioasă, fapt ce a salvat românimea.

Tarabostesi au trecut în primul rând la cultura şi civilizaţia maghiară, pus în evidenţă de arborii genealogici a famililor nobiliare din transilvania a căror rădăcini sunt în vechea nobilime (tarabostesi) valahă.

 

[xcviii] Regalitatea maghiară avea ieşire, prin episcopia cumaniei, spre Chilia, gurile Dunării şi Marea Neagră.

 

[xcix] „Studioşii transilvăneni au urmat universităţile din Cracovia şi Viena. În decurs de o sută douăzeci de ani (1400 -1500) cunoaştem cca. 2500 de academiţi transilvani. Făcând un calcul simplu, putem ajunge la concluzia că în această perioadă cam o treime din clericii transilvăneni urmau universităţi străine” ” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.26)

„Sistemul administrative regal făcea cu putinţă răspândirea creştinătăţii de rit latin. Această  creştinătate s-a infiltrat în Transilvania  dinspre apus, deşi, începând cu conducătorii gyula, o vreme şi creştinătatea de rit răsăritean şi-a manifestat influenţa… după ce regele Ştefan a înfrânt puterea ultimului gyula aflat în alianţă cu Bizanţul şi pe cea a lui Ahtum, răzvrătit în partea sudică, a devenit posibil ca pentru Transilvania să fie întemeiată o episcopie aparte cu sediul la Alba Iulia.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.11)

 

„ Ladislau (regele Ladislau I n.n.) a reorganizat împărţirea teritorială a Transilvaniei, strămutând liniile de hotar pe malul stâng al râurilor Mureş şi Târnave.” (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.13)

 

[c] Nobilii acaparează imense teritorii (chiar comitate intregi) incapand in aceste conditii in mainile inaltei aristocratii si a membrilor familiilor acestora .

 

[ci] În mod tradiţional, baza puterii regelui o constituiau întinsele domenii regale.

 

[cii] Aici se desfăşura o reală colonizare din vest spre est cu toate consecinţele juridice privind dreptul noilor veniţii asupra proprietăţile celor ocupaţi.

 

[ciii] Condiţia obligatorie pentru a fi nobil şi a ocupa funcţii în stat era de a fi catolic (Carol Robert de Anlou).

 

[civ]  „Cetăţenii Poloniei se mândresc cu libertăţile antice şi sistemul parlamentar, deşi Szlachta a monopolizat multe din beneficii. Odată cu acea perioadă, polonezii au privit libertatea ca cea mai importantă valoare. Polonezii de multe ori se numesc naţiunea oamenilor liberi. În democraţia poloneză orice membru al parlamentului avea dreptul să suspende orice lucrare sau proiect strigând 'Liberum Veto' în timpul sesiunii. Ţarul rus a reuşit să transforme acest fapt într-un avantaj al acestei vulnerabilităţi politice unice oferind bani trădătorilor parlamentari care în acest fel blocau consistent şi subversibil reformele necesare şi noile soluţii. Din secolul al XVII-lea, statul polono-lituanian a trebuit să facă faţă numeroaselor probleme interne şi a fost vulnerabilă la ameninţările externe. (…) Ţara a fost împărţită în trei etape între vecinii săi mai puternici: Imperiul Rus, Regatul Prusiei şi Imperiul Austriac. Din anul1795, Uniunea statală polono-lituaniană a fost complet ştearsă de pe harta politică a Europei.” (

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_statala_polono-lituaniana#Armata_polono-lituanian.C4.83)

 

[cv] Să ţină în stare de robie pe cei deposedaţi de pământuri, fără nici un drept de a participa la conducerea societăţii. Pentru ei acordarea de egalitate în drepturi cu aceştia echivala cu un pericol extrem de mare; reprezenta un prim pas spre periculoasa cerere şi posibilă de altfel de „restitutio in integrum”, care ar fi însemnat pierderea domeniilor acaparate care ar fi trebuit să se reîntoarcă la obştiile săteşti valahe. Fapt inacceptabil pentru nobilimea valahă –catolicizată, inacceptabil şi pentru saşii care intraseră în forţă în pământurile cele mai bune ale Transilvaniei. Nici secui nu putea fi de acord cu drepturi egale cu valahii, ei îşi doreau un control total asupra teritoriilor acaparate, fără amestecul nici a voievodului sau principelui Transilvaniei. Cu atât mai mult mănăstirile şi bisericile catolice se opuneau, care aveau şi sprijinul Romei. Astfel că Unio trium naţionum este un rezultat firesc şi necesar pentru menţinerea politicii de aparheid şi preîntâmpina dorinţa celor deposedaţi de drepturi şi pământuri de a şi le lua înapoi.  Unitatea de monolit a Unio trium naţionum garanta conservarea unei stări de fapt prin care o minoritate nobiliară a devenit proprietara, cu drept de viaţă şi moarte, asupra a tot ce exista în Transilvania.

 

[cvi] RESTITUTIO IN INTEGRUM (lat.) restituite integrală – Repunerea unei persoane în starea anterioară uni fapt juridic care i-a lezat un drept. În sens generic, în mod obişnuit, repararea totală a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.

 

[cvii] Unio trium nationum (în latină, în traducere „uniunea celor trei naţiuni”) a fost o înţelegere încheiată între între nobili(nu este vorba de maghiari ci de nobili), saşi şi secuii din Transilvania (la 16 septembrie 1437 la Căpâlna). Această „înţelegerea frăţească” (fraternio unio) presupunea ca cele trei „naţiuni” astfel definite, să se ajute reciproc în cazul în care una dintre el ear fi fost atacată. Pe termen scurt urmărea zdrobirea Răscoalei de la Bobâlna, pe termen lung această înţelegere a dus la excludea de la viaţa politică din Transilvania, a populaţiei ortodoxe valahe (româneşti) şi la distanţarea tot mai mult a nobilimii de majoritatea locuitorilor (de valahi). Odată cu separarea culturală a nobilimii de originile valahe s-a produs o asimilare a culturii apusene pe filiera casei regale de la Buda şi treptat după câteva sute de ani transformarea în naţiune maghiară.  Înţelegerea a fost în mod succesiv reînnoită. Sintagma „unio trium nationum” a impus prin forţa armelor existenţa juridică  a celor trei naţiuni transilvane instaurată prin „înţelegerea frăţească”, naţiunea valahă (română) nu exista din punct de vedere juridic şi nu exista nici religia ortodoxă, cu toate că în fapt erau majoritari. Este de remarcat că la 1784 răsculaţii luptau nu împotriva maghiarilor ci împotriva nobililor.  Ultimatumul lui  "Rex Daciae"Horea adresat nobilimii este de fapt o solicitare clară de restituţio in integrum: „…  nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moşii să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nemeşeşti. Şi ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele şi nobilii stăpâni de moşii se vor învoi la aceasta, ţăranii le făgăduiesc pace…”. Răscoala şi măsurile iluministe  întreprinse de Împăratul Iosif al II-lea au arătat slăbiciunea nobilimii, care singură nu mai puteau face faţă revendicărilor fraţilor lor valahi (români). Această realitate socio-politică determină nobilimea să-şi redefinească rapid poziţia ca naţiune. Ca urmare în 1848 revoluţionarii români nu mai au adversari naţiunea nobililor ci pe maghiari. Nobilii şi-au găsit un nou aliat în spatele cărora să se adăpostească în faţa pericolului valah de „restituţio in integrum”.

 

[cviii] Deposedându-i pe valahii schismatici de proprietăţi nobilimea se simţea tot mai ameninţată de aceştia. Ca urmare este firească coagularea nobililor cu noii veniţi, saşii , secuii şi  biserica  catolică în susţinerea interesului comun de impunerea reformelor europene ale evului mediu. Însă spre deosebire de ţările apusului aici aceste reforme au căpătat aspecte de tip colonialist şi antiortodoxe ce au dus la scindarea comunităţilor valahe în două părţi:

- nobili  care treptat nu se mai consideră valahi;

- valahi care treptat devin robi.

               Această evoluţie spre starea de rob este asigurată de structura administrativă voievodală şi regală prin misiunea apostolică a acestora.

Deposedarea valahilor schismatici s-a realizat în timp de sute de anii –asemănător cu procesul din coloniile Africii etc. – ceea ce a făcut ca noii proprietari să privească cu suspiciune vechii proprietari deposedaţi, şi de a face eforturi pentru a-i determina să dispară, eforturile s-au accentuat odată cu acţiunile reformiste a Împărătesei Maria Tereza şi a lui Iosif al II-lea care limitau libertatea de acţiune a nobililor şi în mod indirect veneau în ajutor valahilor. Supplex Libellus Valachorum al ardelenilor este o nouă ameninţare de restitutio in integrum îndreptată împotriva nobilimii.

 

[cix] Mai uşor era de recunoscut de către nobili, secui şi saşi  orice alt popor (armeni, sârbi, croaţi etc.) decât naţiunea valahă, deposedată de ei de-a lungul istoriei de pământuri, dreptate şi libertăţi. Pentru ei românii erau un permanent pericol, pe când armenii care nu-şi aveau rădăcinile aici, şi care nu ar fi putut pune niciodată restitutio in integrum in aplicare. Cu toate acestea aveau nevoie de români să le lucreze moşiile.

 

[cx] Armata Transilvaniei, condusă de Voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya  nu participă la Bătălia de la Mohács   din anul 1526, alături de regele maghiar Ludovic al II-lea, care este învins iar ulterior Ungaria este ocupată de turci. Oastea condusă de Voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya (1526-1540) staţionată la Szeged este mai mult interesată de pacea cu turcii. Ioan Zapolya împreună cu un  grup de  nobili susţineau ca nici un străin să nu poată fi ales ca rege al Ungariei.

 

[cxi] Nobilii, în bună parte, împreună cu anturajul lor,  odată cu răspândirea reformei au trecut de la catolicism la protestantism.

 

[cxii]  După Bătălia de la Mohács au urmat două secole de lupte aproape constante dintre imperiul Habsburgic şi Otoman, ce au devastat economia fostei Ungarii şi au decimat populaţia. Transilvania şi-a continuat existenţa trecând de la voivodat la principat, unii principi ai Transilvaniei considerându-se şi regi ai Ungariei.

 

[cxiii] În mod inevitabil baza de pornire este autohtonă suportul cultural autohton. Tipul maghiarului mongoloid nu se mai întâlneşte în Ungaria. După opinia multor  lingvişti maghiari (Gyarmathi, 1816, Edelspácher, 1877,Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.), o mare parte din cuvintele limbii în uz au rădăcinile în limba populaţiei autohtone. Prin amestecarea acestor populatii s-a nascut un popor nou a carui vocabular contine mii de  cuvinte romanesti maghiarizate  dupa cum confirma si afirma academicianul Ferencz Bakos profesor universitar la Universitatea din Budapesta, dupa peste 20 de ani de cercetari si studii lingvistice aprofundate.

„ În dicţionarele româneşti, cîteva sute de cuvinte sînt socotite de origine ungu-rească, ceea ce este fals.

            Această eroare de proporţii - nu numai privitor la limba maghiară - pleacă de la Alex. Cihac (1825 - 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nici-o metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, “metoda” lui Cihac era: şi în ungară, deci din ungară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinînd, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.” (Gabriel GHEORGHE,)

 

[cxiv] După dualismul  valaho-maghiar, aşa zisa „îndelungata stăpânire maghiară”, începe cu trialismul nobili, saşi, secui (uniune a trei părţi autonome sub cârmuirea unui voievod sau principe), care devine maghiar odată cu apriţia unui adversar puternic marcat în istorie prin Diploma Leopoldină (“Diploma Leopoldină a fost un act adoptat la 4 decembrie 1691 de către Leopold I (1658 - 1705), rege al Ungariei, al Boemiei şi împărat al Imperiului Habsburgic, prin care se instaura dominaţia habsburgică în Transilvania. Prin acest document s-a menţinut sistemul bazat pe cele trei naţiuni privilegiate şi pe recunoaşterea celor patru religii „recepte”, românii fiind în continuare excluşi din viaţa politică, iar confesiunea ortodoxă rămânea marginalizată.

Diploma Leopoldină a ţinut loc de constituţie a Transilvaniei un veac şi jumătate, până la revoluţia din 1848 (până în martie 1849).

În 18 puncte se stabilesc principiile după care urma să fie condusă Transilvania în cadrul Imperiului Habsburgic, garantând statutul separat al principatului. Diploma menţine neschimbate raporturile religioase, adică sistemul religiilor „recepte”: catolică, luterană, calvină, unitariană, confirmă toate donaţiile şi privilegiile făcute de principii Transilvaniei, inclusiv în Partium (comitatele vestice) şi menţine cele trei legi ale ţării: Tripartitum, Approbatae Constitutiones, Compilatae Constitutiones.

De asemenea, saşii şi secuii îşi păstrează vechile privilegii, în funcţii fiind numiţi sau aleşi numai ungurii, secuii, saşii, fără deosebire de religie. Conducătorii Transilvaniei erau aleşi din rândul nobililor sau magistraţilor, indiferent de religie, trebuind totuşi să fie confirmaţi de împărat. Tributul faţă de habsburgi era de 112.000 florini pe timp de pace şi 400.000 de florini pe timp de război. Guvernatorul Transilvaniei era ales de Dietă şi confirmat de împărat. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Diploma_Leopoldina). Când trinitatea existentă se sparge, maghiari şi secuii vor duce mai departe lupta pentru menţinerea în vigoare a privilegiilor cuprinse în cele trei legi ale ţării: Tripartitum, Approbatae Constitutiones, Compilatae Constitutiones. Şi reconfirmate de Diploma Leopoldină 

 

[cxv] „ În anii aceştia se accelerează procesul de alăturare a unei părţi a românilor bisericii catolice.. În întărirea încrederi, un rol de frunte a revenit iezuitului Baranyi Pál Lászlό, preot de campanie apărut încă din anii 1680 în compania trupelor imperiale, care a reuşit să cîştige încrederea lui Teofil, episcopul român de Alba Iulia”. (József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Cluj-Napoca, Asociaţia Culturală Creştină Verbum, 2007. pag.25)

 

[cxvi] „Există o certitudine… iluministul Iosif al II-lea a făcut cele mai mari eforturi de a face din valahi o etnie conştientă de apartenenţa ei la latinitate de puterea şi de răspândirea sa. Considerând în mod greşit, că românii sunt descendenţi ai romanilor şi deci, vorbitori originali ai latinei, adică ai Imperiului căruia Iosif al II-lea i se considera moştenitor de drept divin, Iosif al II-lea a început emanciparea românilor. Pentru aceasta a încurajat crearea unei elite valahe. Aceasta este elita pe care noi o numim Şcoala Ardeleană, - ridiculizată de Haşdeu….

Teama lui Iosif al II-lea de calvinismul nobililor maghiari era o extensie a temerii catolicismului habsburgic de calvinismul prusac, care făcea cu ochiul calvinismului maghiar. Prin crearea unei naţiuni române, habsburgii au urmărit, începând cu Iosif al II-lea, crearea unei contraponderi, prin acţiuni centripete… Habsburgii au început omogenizarea valahilor prin impunerea greco-catolicismului… Românii trăiau într-o lume paralelă cu lumea lui Iosif al II-lea şi cu lumea Şcolii Ardelene… Convingerea mea este că civilizaţia românilor, a fost în acele timpuri, mai fericită şi mai prosperă decât civilizaţia occidentală de atunci şi de acum. Habsburgii împreună cu intelectualii români au transformat-o, înainte de a o cunoaşte, şi, astfel au nefericit-o…

               Cine crede că intelectualii români au dus împotriva Vienei lupte partizanale se înşeală. Oportunismul şi lichelismul intelectualilor români transilvăneni s-au conjugat de aşa manieră ca să nu mai putem distinge adevăratele lor intenţii de proclamatele scopuri. Una au scris şi cu totul alta au făcut. Câtă pustie de inspiraţie se află în scrierile lor, cât dogmatism dublat de sentenţiozitate! Câtă poleială căutată şi inutilă dar şi câtă lipsă de stil!! Cât de puţină cursivitate, câtă găunoşenie!! Pentru a se deservi în scopurile lor de patriotism, s-au folosit de un patriotism birocratic.  Scriau cu o evidentă pretenţie de a rămâne pentru posteritate şi cu convingerea că scrisul rămâne şi nu faptele; faptele puteau fi josnice.” (COSTEA  IOAN, Misterele Horii sau civilizaţia velşilor, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2007, p.231.)

 

[cxvii] „să nu se hotărască nimic de noi, fără noi şi în absenţa noastră”Inochentie Micu Clain

Înstăpânirea militară a  imperialilor în Transilvania secolului al XVII-lea     a fost întâmpinată  cu ostilitate, exista primejdia mare ca Transilvania să fie încadrată în Ungaria, fapt pe care stările aproape în totalitate îl respingeau, care nu doreau principatul integrat şi practic desfiinţat. Pentru încadrarea în Ungaria înclinau  puţinii nobili fugiţi din Ungaria şi care sperau să-şi redobândească cu ajutorul armatei imperiale moşiile de sub turci. Ca urmare a opoziţiei ferme a transilvănenilor şi a pericolului ca Transilvania să scape de sub ocupaţia Vienei împăratul prin Diploma leopoldină garantează în cadrul imperiului statutul separat al principatului cu instituţiile şi dreptul său.

               Teama stărilor de primejdia catolică şi de consecinţele rediscutării actului secularizării princiare a determinat o serie de garanţii în Diploma leopoldină  care să garanteze situaţia existentă din principat. Era stipulată grija ca să nu li se acorde vre-un avantaj în funcţie catolicilor.  Raportul de forţe defavorabil catolicilor l-a nemulţumit pe împăratul Leopold, ca urmare intuind avantajele politice proprii ale  atragerii românilor de partea împăratului şi Romei. Pornită ca o acţiune de „eliberare a românilor” de sub biserica calvină această acţiune are succes şi se creează din românii „eliberaţi” noua biserică greco-catolică unită cu Roma. Această acţiune are o serie de efecte printre care în cazul studiului de faţă sunt relevante următoarele:

- crearea unui aliat al Vienei în interiorul principatului, aliat care era şi adversar de sute de ani al nobilimii, secuilor şi saşilor;

- speranţa pentru valahi că, cu ajutorul „drăguţului” de împărat îşi vor reprimii drepturile pierdute.

               Anul 1728 aduce pe Inochentie Micu Clain la rangul de episcop unit, titlul de baron şi deputat în dietă. Acesta declanşează lupta de emancipare naţională a românilor ardeleni, luptă ce întâmpină opoziţia înverşunată a dietei şi stărilor principatului în recunoaşterea celei de a patra naţiuni a principatului (naţiunea română) şi ridicarea românilor între stările ţării invocând cunoscuta sa formulă „să nu se hotărască nimic de noi, fără noi şi în absenţa noastră”. Această acţiune a lui  Inochentie Micu Clain se încheie practic în 1744 când împăratul şi Roma hotărăsc să-l izoleze departe de Transilvania. Moare în anul 1768 la Roma, părăsit de cei pe care-i dorea sprijinitori şi fără a putea vedea idealurile împlinite pentru care luptase întreaga viaţă cu atâta dăruire.

               1759- 1761 Mişcarea lui Sofronie, cu o puternică motivaţie religioasă, pentru ortodoxie, şi cu accente antinobiliare a dat naştere unor represiuni brutale

               1784- 1785 răscoala lui Horea între consecinţe decretul de desfiinţare a şerbiei

Prăbuşirea sistemului iosefin permite nobilimii să revină în forţă în viaţa politică a principatului, „alimentând de acum o ideologie a rezistenţei maghiare antihasburgice cu o pronunţată tentă naţională” ISTORIA ROMÂNIEI, TRANSILVANIA, Volumui I, Edit. „George Bariţiu”, Cluj Napoca, 1997, pag.

„aproape în întregimea lui poporul român din Transilvania se confunda în iobăgie”

 

[cxviii] „(…) în timpul generalului de spurcată amintire Bucov, cel care a ars ori dărâmat peste 300 de mânăstiri şi schituri ortodoxe din Ardeal, pentru a-i forţa pe Români să treacă la greco-catolicism.”  (Mihai-Andrei Aldea).

Generalul Buccow ales de, serenissima imparateasa Maria Tereza sa duca în  Transilvaniei duh de liniste si impacare, de dragoste si bunavoire in toate - in case, in biserici, in satele populate de romani si sa-i pacifice pe "ereticii" supusi ai Coroanei care se revoltaseră faţă de „ Hotararea Dietei de la Let ca monahii sa fie alungati dintre mireni, sau decizia sinodal catolica de a interzice obiceiul romanesc de a oferi mortilor hrana si bautura la mormant.

. Generalul Buccow  „Pe 9 aprilie, deja trebuie sa inceapa ancheta "Comisiei de dezmembrare", pentru a afla care din romani s-au declarat impotriva uniatiei. (…) face semn usierului sa pofteasca delegatia celor 40 de romani, care il astepta de mai multe zile sa-i inmaneze memoriul cu doleantele lor insistente: sa inapoieze bisericile romanesti dimpreuna cu bunurile si locul de pamant; greco-catolicii sa ramana cu ce au zidit, lasand Unirea sa o tina numai cine o vrea si, mai ales, sa nu aduca razbunare, ci sa se arate iertator cu ortodocsii si oastea monahala a lui Sofronie de la Cioara. Diplomat si pasnic, Buccow ii asculta zambind. (…)

Pe Tanase Todoran (taran de 114 ani din Nasaud) l-a batut insa in cuie in vazul celor multi, pentru ca nimeni altcineva sa nu mai indrazneasca vreodata a se plange ca ortodocsii sunt persecutati si fara drepturi.

(…)Actor innascut, Adolf Nikolaus von Buccow stie cum sa se ascunda. Nimeni nu-i banuieste fanatismul religios si ura impotriva calugarilor ortodocsi, jalnici si mizeri, imbracati in haine peticite si negre, lungi pana la glezne, cu opinci innoroiate in picioare si "cucuteu" jalnic pe cap.

(…)  La Berivoi, marinimos si aulic, ii lasa pe calugari sa fuga, luand cu sine clopotele bisericii, dar are grija sa-i prinda din urma la Bucium si sa-i casapeasca dimpreuna cu alti doi monahi batrani - unul de 105 ani, altul de 120. La Carta, darama biserica, dar nu are liniste pana nu-i urmareste pe calugari in padure, pentru a-i starpi cu totul, incendiindu-le si cea de-a doua bisericuta, ridicata din barne si ramuri groase de brad. La Sambata rapeste si pune pe foc cele mai frumoase icoane si carti de predanie, iar pe conducatorii satelor ce adapostesc "ereticii" fugari ai manastirilor ii pedepseste dupa gravitatea faptei - fie prin streang, fie prin serviciu militar pe viata.

In trei ani, ca intr-o epopee a raului, ura generalului Buccow a transformat muntii Transilvaniei intr-o Golgota martirica, lasand in urma suferinta si sange de crestin. Nu s-a razboit cu popii, saraci si aproape analfabeti, carora, dupa 60 de ani de asteptare, le-a dat chiar un episcop grec - pe Dionisie Novacovici, vladica sarbesc de la Buda. Lupta lui era cu manastirile - asa mici si populate cu doar doi-trei calugari cum erau; cu indaratnicia si neclintirea lor ortodoxa, cu traditia si cultul mortilor, cu mandria lor de a se sti nascuti crestini, pazitori nepusi de nimeni ai dreptei credinte. Nu a starpit, asa cum dorea, ortodoxia. In locul manastirilor, au ramas crucile de pe munte si nume de pajisti: La Chilii, Poiana Pustnicului, La Altare…” ( Sorin Preda,  Un martiriu uitat: Uciderea manastirilor ortodoxe din Transilvania,

http://www.formula-as.ro/2009/861/spiritualitate-39/un-martiriu-uitat-uciderea-manastirilor-ortodoxe-din-transilvania-10909)

 

[cxix] Boierimea românească, dacă nu ar fi îmbrăţişat schisma Greco Ortodoxă, aşa cum a făcut: în Valachia, sub Nicolaie Alexandru Basarab în anul 1359, şi în Moldova sub Petru I Muşat, în 1387, ar fi fost desnaţionalizată aşa cum se întâmplase cu knezii, românilor din Transilvania. Xenopol, tot în antologia citată mai sus la pag. 22, scrie:

"Nobilii români, persecutaţi de unguri din pricina religiunii lor ortodoxe, se desţărează în mare parte şi trec munţii pentru a întemeia statul Munteniei în 1290 şi mai târziu cel al Moldovei în 1349. Rămăşiţa nobilimii române slăbită prin emigrare, părăseşte mai întâi religia sa, apoi limba şi devine maghiară. Naţiunea română este descăpăţânată; clasa ei politică dispare; nu rămâne decât poporul de jos contra căruia se unesc spre a-l robi, elemente care dispun de putere, într-un timp de nedreptate şi de barbarie".

Contrastul dintre dispariţia clasei politice româneşti din Transilvania, într-o peri-oadă de aproximativ 1000 de ani – precis 1023 de ani, de la 896 la 1919 – şi dispariţia clasei politice româneşti din Basarabia la fel de totală, dar în numai 100 de ani – precis 105 ani, de la 1812 la 1917 – este explicat de sociologi în multe feluri.

 Alexandru Gabriel Filotti,  Frontierele românilor/Volumul I,

http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_romanilor/Volumul_I

 

[cxx] „Există o certitudine… iluministul Iosif al II-lea a făcut cele mai mari eforturi de a face din valahi o etnie conştientă de apartenenţa ei la latinitate de puterea şi de răspândirea sa. Considerând în mod greşit, că românii sunt descendenţi ai romanilor şi deci, vorbitori originali ai latinei, adică ai Imperiului căruia Iosif al II-lea i se considera moştenitor de drept divin, Iosif al II-lea a început emanciparea românilor. Pentru aceasta a încurajat crearea unei elite valahe. Aceasta este elita pe care noi o numim Şcoala Ardeleană, - ridiculizată de Haşdeu….

Teama lui Iosif al II-lea de calvinismul nobililor maghiari era o extensie a temerii catolicismului habsburgic de calvinismul prusac, care făcea cu ochiul calvinismului maghiar. Prin crearea unei naţiuni române, habsburgii au urmărit, începând cu Iosif al II-lea, crearea unei contraponderi, prin acţiuni centripete… Habsburgii au început omogenizarea valahilor prin impunerea greco-catolicismului… Românii trăiau într-o lume paralelă cu lumea lui Iosif al II-lea şi cu lumea Şcolii Ardelene… Convingerea mea este că civilizaţia românilor, a fost în acele timpuri, mai fericită şi mai prosperă decât civilizaţia occidentală de atunci şi de acum. Habsburgii împreună cu intelectualii români au transformat-o, înainte de a o cunoaşte, şi, astfel au nefericit-o…

               Cine crede că intelectualii români au dus împotriva Vienei lupte partizanale se înşeală. Oportunismul şi lichelismul intelectualilor români transilvăneni s-au conjugat de aşa manieră ca să nu mai putem distinge adevăratele lor intenţii de proclamatele scopuri. Una au scris şi cu totul alta au făcut. Câtă pustie de inspiraţie se află în scrierile lor, cât dogmatism dublat de sentenţiozitate! Câtă poleială căutată şi inutilă dar şi câtă lipsă de stil!! Cât de puţină cursivitate, câtă găunoşenie!! Pentru a se deservi în scopurile lor de patriotism, s-au folosit de un patriotism birocratic.  Scriau cu o evidentă pretenţie de a rămâne pentru posteritate şi cu convingerea că scrisul rămâne şi nu faptele; faptele puteau fi josnice.” COSTEA  IOAN, Misterele Horii sau civilizaţia velşilor, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2007, p.231.

„Componenţii”Şcolii Ardelene” au avut la îndemână mai multe texte decât avem noi; ei au avut la îndemână acele diplome, referitoare la genealogii îndepărtate, pe care istoricii de azi nu le mai posedă. Tot ei au fost destul de interesaţi să alipească Transilvania la ţinuturile Casei de Habsburg, prin presupusa origine comună a valahilor, ca şi pastores romanorum cu a austriecilor, ca şi continuatori legitimi ai „gloriosului” imperiu roman. Deşi au ştiut că valahii sunt descendenţii cumanilor, pecenegilor şi, deci, ai beseniok, istoricii transilvăneni au făcut tot ce au putut – şi au făcut destule – pentru a nu risipi şansa alipirii de austrieci prin posibila descoperire a înrudirii pastores romanorum cu turanicii asiatici… Faptul că „Şcoala Ardeleană” a susţinut absurditatea lichidării dacilor de către romani, constituie o dovadă că au fost în stare  şi de alte absurdităţi: trebuie să fi distrus multe mărturii referitoare la înrudirea românilor cu pecenegii şi cu cumanii… sau la cele referitoare la suprapunerea valahilor cu bessy. Totuşi, Şcoala Ardeleană a avut o teamă: diplomele care conţineau vechile privilegii au fost prea împrăştiate pentru a nu ajunge şi acolo unde nu trebuia; dovada constă în isteria care îi apuca pe cei din Şcoala Ardeleană atunci când apăreau referinţe despre înrudirea valahilor cu tătarii şi cu turcii printre istoricii indo-europeni neromâni…şi nu au fost puţine nici referinţele şi izbucnirile istoricilor transilvăneni” COSTEA  IOAN, Misterele Horii sau civilizaţia velşilor, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2007, p.47.

 „Analizând prelungirea principiilor culturii antice în cultura modernă putem afla şi de ce românii nu au avut şi nici nu prea au o consideraţie deosebită faţă de oamenii de cultură!  „Unde-i multă carte e şi multă prostie.” Oamenii de cultură le-au adus ţăranilor – prin grija faţă de ziua de mâine şi prin obsesia spaţiului- cereale, mai puţină carne, mai puţin lapte, dar multă mizerie, multă muncă, mult grâu, prea multă ineficienţă, prea multe boli şi prea multe suferinţe” COSTEA  IOAN, Misterele Horii sau civilizaţia velşilor, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2007, p.312. 

 

[cxxi] Pentru a-i aduce în slujba Sfântului Imperiu Roman s-a incercat trecerea romanilor de la ortodoxism la catolicism prin intermediul unirii lor cu Roma a Bisericii ortodoxe din Transilvania. Condiţiile erau favorabile, asemănarea limbii cu latina iar fi putut convinge de originea romană pe români şi politica de apartheid din Transilvania dusă de Dietă ar fi fost încă un impuls de deplasare spre Roma. Oferind câteva „privilegii românilor” de fapt în pas cu evoluţia istorică a timpului,  Viena ar fi obţinut două victorii:

1. Tăierea legaturile spirituale a Transilvaniei cu celelalte doua tari romanesti;

2. Constituirea unui adversar puternic împotriva autonomiei nobilimii transilvane;

3. Obţinerea unui aliat ataşat spiritual fidel Romei şi respective Sfântului Imperiu Roman, în consecinţă împăratului de la Viena.

Sfântul Imperiu Roman  nu si-au putut  îndeplinit promisiunile chiar dacă a apelat la tunurile generalului Buckov şi a distrus 300 de biserici şi mănăstiri ale schismaticilor, astfel ca romanii au ramas în continuare cu statutul de tolerati in propria lor tara. Dar în secolul al XVIII-lea insa atitudinea autoritatilor habsburgice fata de romani incepesa se schimbe. In diplomele Mariei Tereza din anii 1746-1747 si 1767 se recunoaste dreptul nobililor rormani uniti cu Biserica Romano-Catolica de a ocupa functii publice. Romanii au primit dreptul de “concivilitate”pe pamantul craiesc administrat de autoritatile habsburgice. Infiintarea regimentelor romanesti de granita a contribuit in mare masura la schimbarea treptata a atitudinii autoritatilor fata de romani si la modificarea normelor juridice. Au crescut randurile taranimii libere romanesti intrucat granicerii primeau nu numai dreptul de a poseda imobile in regiunea respectiva, ci primeau si drepturi de folosinta a pasunilor, precum si lefuri.

Tot mai multi romani au avut astfel acces in armata, clerul unit, invatamant si administratie.

S-a modificat si situatia taranilor dependenti. In anul 1769 imparateasa Maria Tereza a emis patenta Certa puncta prin care a reglementat si ameliorat obligatiile iobagiilor si jelerilor fata de nobili.

Cele mai importante masuri pe aceasta linie le-a luat insa imparatul Iosif al II-lea care, prin actele emise in 1783 si 1785 a desfiintat dependenta personala a taranilor. Acestia au primit urmatoarele drepturi:

- de a se casatori fara consimtamantul nobilului

- de a invata si exercita arte si meserii chiar daca stapanul nu-i da consimtamantul

- de a dispune de bunurile proprietatea sa

- de a  se stramuta de pe o mosie pe alta.

In schimb, nobilii nu mai au dreptul de a-i muta cu forta de pe sesiile lor. Dreptul de libera mutare a facut obiectul contestatiilor nobilimii (dupa moartea lui Iosif al II-lea Dieta din Cluj a votat anularea lui) dar imparatul  Leopold al II-lea l-a confirmat in 1790.

 

[cxxii] Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791, 1792)

Un document de maximă importanţă a redeşteptării valahilor ca români este Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiţia Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii naţiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al  Sfântului Imperiu Roman.

               Primul Supplex trimis de către Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, al doilea Supplex, o versiune mult lărgită şi argumentată a primului, a fost înaintat de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, şi de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei. Documentul a fost redactat de cei mai însemnaţi reprezentanţi ai naţiunii române din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc.

 

[cxxiii] Revoluţia de la 1848

Această amplă mişcare a debutat în Palermo, Italia, la 12 ianuarie 1848 (Revoluţia siciliană din 1848).

Revoluţia de la 1848 a fost o revoltă naţionalistă a burgheziei europene desfăşurată în anii 1848 - 1849, îndreptată împotriva ordinii încă supranaţionale stabilite de Congresul de la Viena (1814 - 1815). Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european, fiind cunoscute de aceea şi sub denumirea de "primăvara popoarelor" (în franceză printemps des peuples, în italiană primavera dei popoli). Deşi înăbuşite, revoluţiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor naţionale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american ( conform programului în 14 puncte al lui Wilson), abia după Primul Război Mondial.

Cauzele Revoluţiei Europene au fost împărţite în trei categorii:

I. economice:

- progresele economiei capitaliste sunt frânate de revenirea la regimul absolutist;

- criza alimentară, amplificată de seceta din 1847-1848;

- creşterea excesivă a preţurilor;

II: cauzele socio-politice: nemulţumirea burgheziei, ţărănimii, nobilimii liberale, muncitorimii datorită revenirii regimului absolutist şi lipsei drepturilor democratice;

III.  cauzele naţionale: dominaţia străină, nevoia de unire a statelor farâmiţate şi independenţa tuturor statelor.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolutia_de_la_1848

 

[cxxiv]„Acesti dinozauri vor impiedica progresul social din cauza intereselor  personale primordiale. Pentru ei legislatia si statul Român reprezintă    un domeniu de busines familial. Face parte din aşa numitul grup "ales"!

 

                Poate ca dorinta de a schimba lumea apartine tuturor, dar puterea de a schimba lumea apartine doar celor perseverenti. Nu e usor, e o lupta titanica. A schimba lumea inseamna a redefini conceptiile despre viata a unei societati intregi. Si asa am gasit motivul pentru care atat de putini oameni isi doressc schimbarea. Comoditatea si rutina corelata cu o educatie defectuasa si o acuta deficienta de lupta cu manipularea, fac din majoritatea concetatenilor simple momai plantate intr- falsa normalitate, cu un rol binedefinit in sistemul coordonator al unui grup "ales". Nu este o teoriei a conspiratiei, este o teorie a degeneratiei, a pierderii unor valori ce au mentinut spiritul uman treaz milenii intregi. Si ne miram ca nu mai evoluam!!!”

Publicat de daniel simionescu la 09:13 N http://atentatlasocietate.blogspot.ro/

 

[cxxv] Referitor la cât de obidiţi erau românii este sugestivă imaginea oferită de iIstoricul Jakab Elek, fiind funcţionar al guvernului scria, despre prima  Adunare de la Blaj„ O masă de vreo douăzeci de mii de oameni, îmbrăcaţi sărăcăcios , cu înfăţişarea chinuită, un biet popor de iobagi… Feţele lor cunoscute de ţărani, arse de soare, cu diverse nuanţe şi expresii, dar de acelaşi tip; ici acolo câte o statură voinică, frumoasă, câte un corp ca bradul… Cei din părţile sibiene şi de la munte se deosebeau ca figură şi statură, de ceilalţi: oacheşi, înalţi, chipeşi, bine făcuţi cu înfăţişarea energică” (Ioan Laţiu, Monografia satului Iclod Alba, Editura Buna vestire, Blaj, 2012)

 

[cxxvi]  ”miile d iobagi, care poate înainte abia ieşiseră din satul, din cătunul lor au văzut cu ochii cât sunt ei de mulţi, ce forţă reprezintă ţăranii, iar Iancu a spus la Blaj ceea ce simţea ţărănimea: „uitaţi-vă pe câmp, românilor! Suntem mulţi ca cucuruzii brazilor, suntem mulţi şi tari!” (Ioan Laţiu)

 

[cxxvii] N-au pregetat să-i folosească în această acţiune de renaştere pe secui, din care au făcut unguri adevăraţi, apoi s-au folosit de elementele aristocratice, de intelectualitate, dar şi de elemente obediente recrutate din rândul celorlalte naţionalităţi ale imperiului construit „din petice”. Marii lor bărbaţi de stat au pus informaţia în sprijinul revitalizării Ungariei, ducând o politică de deznaţionalizare forţată a populaţiilor nemaghiare din dubla monarhie. Însă, în contextul în care în Europa sud-estică s-au afirmat şi au fost recunoscute naţiunile care au încercat să-şi definească şi să-şi apere patria în interiorul unor graniţe consfinţite prin tratate internaţionale, i-au trădat şi pe austrieci, demonstrând că nici o naţiune nu suportă stăpâni, indiferent dacă aceştia sunt milostivi sau opresivi.

 

[cxxviii] „  În Dieta de la Cluj, a Ardealului, existau şi funcţionau aproximativ 333 deputaţi ungaro-secui, 33 deputaţi saşi şi 5 deputaţi români, care erau deputaţi nu ca români, deoarece lor le era interzis prin legi vechi şi exclusiviste să aibă reprezentanţi în acest for legislativ, ci ca episcopi, funcţionari sau nobili greco-catolici şi canonici. Pe drept

cuvânt, membrii elitei politice româneşti au afirmat că Dieta feudală de la Cluj a votat despre români, dar fără de români („de nobis, sine 3 nobis”), deoarece când vorbeai despre Transilvania, te refereai în primul rând la români  (…) Este   şi va fi mereu interesant şi instructiv de memorat cum s-a votat la Cluj, în ziua de 29 mai 1848 uniunea Transilvaniei cu Ungaria. Ea s-a votat în unanimitate de către neromânii privilegiaţi, organizaţi în caste feudale.” (Dumitru SUCIU, CRÂMPEIE DIN SIMBOLISTICA CLUJULUI

– vremuri de demult –,

http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Suciu/Crampeie din simbolistica Clujului.pdf)

 

[cxxix] „ Între octombrie 1848 – august 1849, ungurii susţin un Război Naţional democratic, defensiv, de apărare a libertăţilor naţionale moderne, a guvernului şi parlamentului ungar contra Vienei centralizatoare, dar doar pe teritoriul cu etnie majoritară maghiară,

deoarece pe cel istoric rămâne în continuare exclusivist, reacţionar şi oprimator contra nemaghiarilor, pe de o parte, şi de concurenţă cu austriecii, ambele metropole, Pesta şi Viena, urmărind să-şi permanentizeze dominaţia asupra unor teritorii şi popoare care nu erau nici germane, nici maghiare din punct de vedere etnic.” (Dumitru SUCIU)

 

[cxxx] Discursul lui Kossuth din 10 octombrie 1848, în dieta de la Pesta, trădează o atitudine extremistă: „mi-e milă de acest popor al românilor, pentru că privindu-l noi de rebel, nu-i vom da niciun pardon, ci-l vom măcelări cumplit”.4 E firesc ca o astfel de afirmaţie raportată la populaţia românească a Transilvaniei să încurajeze excesele ce vor urma faţă de aceasta. Este de luat în considerare şi jurământul secuilor depus în adunarea de la Lutiţa din 3-4 octombrie 1848 prin care nu mai recunosc o altă autoritate decât pe aceea de la Pesta, aceştia devenind braţul înarmat al guvernului condus de Kossuth în tentativa de a avea controlul asupra Transilvaniei.

Începând cu octombrie 1848 se deschide conflictul armat între forţele imperiale sprijinite de români şi saşi pe de o parte şi armata maghiară sprijinită de secui pe de altă parte. Situaţia se va agrava în special în urma abuzurilor gărzilor secuieşti între care şi cele din scaunul Arieşului, care cutreierau satele, devastându-le, întreţinând o spaimă generală, amplificată de execuţii zilnice, incendieri şi spânzurări.

Cruzimile creşteau gradat şi nu aveau ţărmuri, mai vârtos de-a lungul Mureşului în jurul Aiudului şi Turdei unde husarii koşutieni îi măcelăriră pe români şi îi spânzuraseră, după cum afirmă memorialistul Alexandru Roman în „Privire scurtă la lupta între români şi maghiari sub decursul revoluţiunii din anii 1848-1849". Documentele de arhivă confirmă pe deplin afirmaţiile memorialistului.

„Şi eludarea adevărurilor istorice continuă. Astfel, grav este faptul că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării atrocităţilor comise de secui/maghiari faţă de români şi saşi  în perioada de după Adunarea de la Lutiţa, din 16 octombrie 1848, mai mult chiar, se vorbeşte în mod unilateral că atunci, în Transilvania, au avut loc atrocităţi antimaghiare”. (p.7) Trupele secuieşti ce înaintau după momentul Lutiţa sunt glorificate de autori, deşi documente semnate de martorii oculari maghiari ai epocii, le priveau  şi descriau ca pe nişte hoarde care jefuiau, ucideau şi nu ascultau de ordine.” (Vasile Lechinţan)

 

 

 

În scaunele secuieşti<<. Preotii romani din zona, participanti la Adunarea de la Blaj, la intoarcerea acasa "au fost prigoniti, fiind nevoiti sa se refugieze" (pr. Ioan Bucsa din Belin, Ioan Csiki din Aita Mare), iar secuii, indemnati, desigur, de "ideologii veniti - cum se stie - chiar din Budapesta", au inceput "a maltrata pe pacinicii locuitori romani", banuiti a nutri sentimente ostile uniunii Transilvaniei cu Ungaria. De un tratament "special" s-au bucurat liderii populatiei romanesti, invatatorii, preotii, protopopii. Evocand cateva episoade din acei ani, protopopul Petru Pop din Bretcu spunea: "in vremurile revolutionare stiu ca pe mine m-au dezbracat de haine si [de] toate si de sanatate". Tot atunci, in mai multe localitati cu populatie mixta, romanii ortodocsi au fost trecuti cu forta la confesiunile maghiare. La Sfantu Gheorghe, romanii au fost adunati in piata centrala a orasului si constransi sa-si paraseasca religia. La Varghis si filiile sale, preotul Gheorghe Vatasan, ramas fara credinciosi, s-a refugiat la parohia Crit (jud. Brasov). In octombrie 1848, a murit in conditii pana acum neelucidate invatatorul Ioan Popovici din Sfantu Gheorghe. Un rol nefast pentru acei ani l-au avut apelurile si manifestele vehiculate in presa maghiara de la Cluj si Debretin, adresate secuilor,pentru a-i incita mereu contra romanilor, dar si contra sasilor, sarbilor si croatilor.

De precizat este si faptul ca dupa adunarea de la Lutita au pornit marile atrocitati, incendieri (sau "taciunarii", cum li se spuneau in epoca) si jafuri ale secuilor contra romanilor si sasilor. Alte detasamente de represiune secuiesti au devastat bisericile si scolile romanesti si au maltratat populatia din Depresiunea Buzaului Ardelean si din alte localitati. In Odorheiu Secuiesc au functionat "tribunale de sange", carora le-au cazut victime romanii din Zabala, Bretcu si alte localitati. Pomelnicul martirilor romani de la 1848-1849, publicat de A.P. Alexi in revista Transilvania din Sibiu in 1871-187282, cuprinde date si despre calvarul romanilor din secuime. Astfel, prin "tribunalul de sange unguresc, au fost ucisi 6 barbati romani din Vidacut", din Zagon "2 barbati puscati de insurgentii unguri", din Chichis 3 romani, din Ozun 1 barbat, si din Taureni "au fost ucisi - din ordinul lui Sarasi de la tribunalul de sange unguresc - Sandu Vulgain, Ioan si Nicolae Brenceanu, Gheorghe si Ioan Rosca". Slabiciunile unuia dintre liderii de marca ai romanilor din Ciuc- Giurgeu au avut grave repercursiuni asupra comunitatilor romanesti din zona. Din Sematismul Bisericii greco-catolice pe anul 1900 aflam ca protopopul greco-catolic de Giurgeu, Aron Boieriu, "rapit de valurile furioase ale revolutiunii din 1848/ 1849, a luat parte activa ca orator al secuilor". Acest comportament a condus la un conflict deschis intre protopopul mentionat si majoritatea credinciosilor sai si la persecutii din partea secuilor, care au jefuit parohiile romanesti din Subcetate, Toplita, Sarmas, Bilbor si au omorat pe preotii Teodor Precup din Telec si Teodor Dumbrava din Bicaz. Tot atunci au fost impuscati 21 de romani din Ciuc, corpurile lor fiind lasate neingropate intre 18 februarie si 13 aprilie 1849, fapt ce a contribuit atunci la adancirea prapastiei dintre cele doua etnii.>> (

Repere de istorie locala,  http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/romanii-covasna-harghita/repere-istorie-locala-82201.html)

In umbra bisericii din Subcetate se odihneste capitanul Nicolae Musca (1786-1848), pe a carui piatra funerara scrie ca a fost "participant la rezbelul pentru libertate din 1848". Din aceeasi localitate a mai cazut in lupta Iacob Gafton, iar din Araci alt ofiter roman, Ioan Ciucasel. In acelasi sat Araci, un document de epoca spune ca la venirea ostilor tariste "locuitorii unguri care nu s-au putut refugia si au ramas in Araci, au inceput sa invete rugaciuni romanesti si sa aseze prin casa icoane ortodoxe(...) si sa treaca astfel drept romani". Momentul revolutionar de la 1848-1849 a generat o maxima incordare si tensiune in relatiile interetnice, cu consecinte regretabile de lunga durata.

Dupa ce actiunile revolutionare fusesera estompate, increzandu-se in dreptatea imparatului, romanii din arcul intracarpatic se trezeau din invalmasagul evenimentelor "descoperiti", atunci. Aceasta situatie aparent paradoxala, il face pe protopopul Petru Pop sa scrie in 1850 "ca noi acum inzecit suntem mai impilati ca mai inainte (...) ne-au jefuit de toate, suntem mai impilati in toate, n-avem nici un drept"

 

[cxxxi] Ca urmare a celor  stabilite la 11 aprilie 1848 de Dieta Ungariei, românii sunt forţaţi de măsurile represive să se apere şi să intre în război cu nobili îmbrăcaţi în haina de naţiune maghiară şi contrar voinţei lor să se alieze  cu împăratul, împotriva Ungariei, sperând că Viena, le va acorda drepturile cerute.

               „La 25 februarie 1849, Delegaţia Naţională Română de la Viena formată din membrii elitei politice recrutaţi din toate teritoriile cu majorităţi etnice româneşti, lansau, în plin Război Naţional, revendicarea instituirii Marelui Ducat al Românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş, Partium (Crasna, Solnocul de Mijloc, Chioarul, Zarandul) şi Bucovina.” (Dumitru SUCIU, CRÂMPEIE DIN SIMBOLISTICA CLUJULUI

– vremuri de demult –,

http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Suciu/Crampeie din simbolistica Clujului.pdf)

 

[cxxxii] La 1848 problematica nobilimii îsi pastreaza întreaga actualitate, prin faptul realizarii unor pasi însemnati pe calea transformarii acesteia într-o forta impor­tanta a miscarii nationale în perspectiva revolutiei democratice²⁴. în discursul sau din catedrala Blajului Simion Barnutiu subliniaza silinta marii nobilimi maghiare "ca sa desparta nobilimea româna de trupul national" si grija aceleiasi "ca nu cumva sa dobândeasca vreo putere mai însemnata care i-ar fi îndemnat sa puna temelie unei aristocratii române". si, mai departe: "Cu cartile de înnobilare au varsat în inima nobililor români semetia sa se creada ca sunt unguri, neam mai ales decât neamul românilor, iar la fratii lor sa caute cu dispret"²⁵.

 

[cxxxiii] Adunarea de la Blaj din Duminica Tomii, 18/30 aprilie 1848 „Furia ungurilor după adunare nu mai avea margini. Protopopul Simion Balint fu luat ca trădător, lovit arestat şi închis. Într-un beci din Abrud, l-au legat şi i-au smuls barba fir cu fir. În cele din urmă l-au mutat într-o închisoare din Aiud. Florean Micaşiu a fost dus la Târgu Mureş , acolo a fost supus celor mai grozave batjocuri, palme, înjurături, bătăi ... dar toate le-a primit cu o resemnare desăvârşită. Peste tot, românii erau schingiuiţi, împuşcaţi, însă niciunul dintre ei nu cădea pradă deznădejdii.” ( Ionel GOMBOŞ  , Avram Iancu - prizonierul demnităţii sale rănite, http://www.dacoromania-alba.ro/nr54/avram_iancu_prizonierul.htm)

„S-au adunat 60.000 de români. În 21 septembrie 1848 soseşte Iancu, în fruntea a 6.000 de moţi “organizaţi milităreşte, gata să înfrângă orice val inoportun de cuminţenie iobăgească ”. Urcat pe o tribună, Iancu rosteşte o scurtă şi răscolitoare cuvântare: “ Pretenţiile noastre sunt sfinte, precum e sfântă dreptatea şi noi românii vom fi gata a le apăra cu orice preţ”. La adunarea din septembrie tinerii au jucat rolul de comandanţi de oaste.” ( Ionel GOMBOŞ  , Avram Iancu - prizonierul demnităţii sale rănite, http://www.dacoromania-alba.ro/nr54/avram_iancu_prizonierul.htm)

 

[cxxxiv]  Sfârşitul mmileniului  I şi mileniul al II-lea aduce în Transilvania mari transformări etnice. O parte din populaţia valahă a timpului şi-n special conducătorii de ţară (tarabostes), pentru a câştiga privilegii sau pentru a şi le păstra trec de partea familiei arpadiene, trec la catolicism şi treptat cultura şi civilizaţia promovată de această familie regală (ce în timp devine cultura şi civilizaţia maghiară) este însuşită de acest grup, devenind în timp grup etnic. Grup ce se menţine chiar şi după ce familia regală este înlăturată de la tron şi înlocuită cu reprezentanţi mai docil intereselor Apusului.

 

[cxxxv] La masacrele organizate de secui şi gărzile maghiare în vederea sperierii românilor şi a-i include în Ungaria, singurele prefecturi din Transilvania ce se opun organizat acestor măceluri sunt cele de sub conducerea lui Avram Iancu şi prefecţilor săi. Prefecturile de câmpie căzând sub violenţele secuilor şi maghiarilor una după alta. Românii cu idei de emancipare fiind masacraţi alături de bătrâni femei copii, iar alţi români fiind înrolaţi cu forţa în rândurile armatei maghiare şi puşi să lupte împotriva românilor care-şi apărau identitatea, fiinţa naţională. Atacurile, jafurile şi măcelurile gărzilor secuieşti şi maghiare nu sunt oprite decât de armata lui Iancu, care în mod disciplinat şi hotărât spun –oare pentru a câta oră? – Pe aici nu se trece!!!

 Războiul ca orice război are diverse faţete, dar atât Iancu cât şi armata lui sunt adepţii acţiunilor care să nu afecteze populaţia civilă, protejând atât populaţia română cât şi maghiară. Astfel că în Ţara Moţilor pe durata revoluţiei, maghiarii au fost în siguranţă, ceea ce nu se poate spune despre românii aflaţii în teritoriile aflate sub controlul secuilor şi gărzilor maghiare.

 Cu toate că armata maghiară şi secuii s-au dedat la măceluri împotriva populaţiei civile române, mulţi maghiari şi-au salvat viaţa ca urmare a protecţiei oferite de Iancu. Acest fapt a fost apreciat de oamenii simpli maghiari şi a ieşit în evidenţă după revoluţie, atunci când Iancu a mers la Viena, când trecând prin Ungaria populaţia maghiară la primit cu simpatie.

 

[cxxxvi] Până la revoluţia din anul 1848, practic nu au existat conflicte etnice între etnia maghiară şi română. Răscoalele precedente din Transilvania au adunat pe cei năpăstuiţi într-o singură tabără indiferent de limba vorbită, şi au luptat împreună împotriva nobilului român maghiarizat, ungur (neamţ, italian etc. autohtonizat-maghiarizat). O mare parte din populaţia maghiară şi nobilimea maghiară au ca bază străbună populaţia traco-daco-getică, aici în acest spaţiu îşi găsesc rădăcinile, şi numai frământările istorice pe unii din aceştia i-au determinat să creeze  o altă cultură şi civilizaţie, respectiv etnie.

 

 In acest sens este extrem de nedreapt modul în care unii istorici români traduc Unoio triom naţiunom, pentru a spune că între maghiari şi români ura se pierde în negura istoriei. Această ură este un produs istoric foarte recent bazat pe lăcomia fără seamă nobilimii transilvane provenită din vechii tarabosteţâsi şi parveniţii de care lumea nu duce niciodată lipsă (indiferent de momentul istoric). Şi în prezent ungurul ca individ se înţelege bine cu românul ca individ, dar apar complicaţii când se abordează relaţiile global, când intervine politicul. Se pare că atât introducerea greco-catolicismului în Transilvania cât şi efortul unor elite maghiare de a pune faţă-n faţă ca adversari etnia maghiară şi română au fost orchestrate de la Viena, pentru a slăbii unitatea de acţiune a populaţiei din acest spaţiu împotriva Imperiului Roman bicefal. Ar mai trebui să avem în vedere că o mare parte din maghiari nu mai erau catolici (mulţi erau unitarieni o religie strict Transilvăneană), saşii nici ei nu mai erau catolici. Aşa că jocurile elitelor Vienei din care o parte sunt şi maghiari şi români, produc un sângeros război interetnic în Transilvania. Peste câţiva ani împăratul se va încorona ca rege al Ungariei, iar Transilvania dispare ca principat şi este, pentru prima dată în istorie, încorporată în Ungaria.

 

[cxxxvii]  Pe unguri îi numea fraţi maghiari. Acest fapt nu este întâmplător, în mod sigur ştia originea etnică a multor aşa zişi maghiari.

 

[cxxxviii] Faptul că în prezent se mai găsesc indivizi care doresc să stârnească ură între români şi unguri, sunt consecinţe tragice a neînţelegerii jocurilor politice care s-au derulat atunci, demult! Şi care nu înţeleg că sunt manipulaţi de forţe care doresc încă un conflict armat pentru ca resursele acestui  spaţiu carpato-dunăreano-pontic să fie controlat mai uşor din exterior.

 

[cxxxix] În anul 1867 s-a instaurat regimul dualist austro-ungar care a lichidat drepturile românilor consfinţite prin legislaţia din anii 1863-1864. Regimul dualist a marcat începutul perioadei de oprimare, de maghiarizare forţată, perioadă când naţiunii române majoritare i s-a negat existenţa în privinţa drepturilor, dar nu şi în privinţa obligaţiilor.

 

[cxl] Avram Iancu era considerat de popor încă din timpul revoluţiei ca un posibil rege al unei Daco-românii