Cu demnitate în vălmășagul istoriei!

            Avram Iancu a fost o mare personalitate care în viforul istoriei a voit şi a ştiut să fie un om pentru ţară şi popor, într-un mod demn atât între români cât şi între unguri[1], fiind un om demn şi în faţa oamenilor din popor[2].

            Demn a fost şi-n faţa împăratului[3] şi-n faţa rudelor[4]sale.

            Provenind dintr-o familie de moţi bogaţi, din Vidra de Sus, parcurge etapele şcolare ale timpului şi ajunge jurist la Tabla Regească de la Târgu Mureş. Aici îl prind frământările revoluţionare ale anului 1848 care aprinseseră Europa. Bun cunoscător al mentalităţilor românilor, nemeşilor[5] şi ale maghiarilor în rândurile cărora avea mulţi prieteni, dă dovadă de o înţelegere rapidă a transformărilor socio-politice ce aşteptau să izbucnească şi-n acest spaţiu carpato-dunăreano-pontic; cât şi de soluţiile ce trebuiau puse în practică în vederea emancipării naţiunii române şi aducerea ei la starea de egalitate cu celelalte naţiuni. Considera că acum este momentul anulării consecinţelor produse în urma înţelegerilor dintre nobilii din Transilvania cu secuii şi saşii legiferate în anii 1437 şi 1504 împotriva schismaticilor ortodocşi, adică împotriva valahilor. Considera că acum este un moment mai favorabil naţiunii române decât cel de la 1784, pentru a rupe lanţurile robiei multiseculare a celor care se considerau români, îndeosebi români ortodocşi.

            Nemulţumit de încetineala, şi tendinţele de slugărnicie faţă de puternici zilei, pe care unii reprezentanţii ai elitelor române o manifestau în acele vremuri favorabile emancipării naţiunii române, coagulează în jurul lui o parte din tinerimea română şi trece la organizarea populaţiei române în faţa viforului ce sta să vină[6]. De la bun început dă dovadă de spirit de acţiune, autoritate morală, prestigiu, în înscrierea idealului emancipării naţiunii române ca scop politic  în tumultul  frământărilor sociale ale Transilvaniei.

            Faptul că această dorinţă firească a românilor de „dreptate, egalitate, fraţietate” nu a fost înţeleasă de foştii nobili români[7] (valahi) acum maghiari sau nobili maghiari şi nici acceptată de nobilimea maghiară, săsească şi secuiască a prezentului respectiv, cât şi de o parte din elita română, a dus la conflicte extrem de sângeroase între etnia maghiară şi română, a căror urmării nici azi nu sunt pe deplin înţelese[8]. O parte din elita română fiind în tabăra maghiară, şi chiar luptând alături de Bem împotriva celorlalţi români.

            Cu toată „întunecimea politică” acelor vremi, fragmentele de lumină ce ne vin până în prezent, privind viaţa şi crezul Iancului, ne relevă un om capabil care în diverse momente istorice a avut un comportament demn, fără urme de laşitate sau slugărnicie. Sincer în negocieri şi-a tratat adversarii cu respect[9] şi onoare.

            Memorabile sunt multe momente din viaţa acestui erou care a impus respect în timpul revoluţie, în timpul peregrinărilor prin ţara pe care cu vitejie a apărat-o; momente ce au valoare educativă şi-n prezent[10]:

1. Drepturile unui popor se câştigă cu lancea lui Horea nu cu negocieri sterile spune el la o întâlnire a tinerimii române.  Drepturile se câştigă de cei vrednici şi nu de cei laşi, cu cerşeala…

2. La organizarea prefecturilor singurul prefect care dă dovadă de destoinicie, şi care reuşeşte într-un timp extrem de scurt să le organizeze este Avram Iancu. Singurul prefect care se prezintă la Blaj cu o formaţie de oameni organizaţi şi disciplinaţi este Iancu[11]

3. La masacrele organizate de secui şi gărzile de sânge maghiare în vederea sperierii românilor pentru a-i lipi la Ungaria, singurele prefecturi din Transilvania ce se opun organizat acestor măceluri sunt cele de sub conducerea lui Avram Iancu şi prefecţilor săi. Prefecturile de câmpie căzând sub violenţele secuilor şi maghiarilor una după alta. Românii cu idei de emancipare fiind masacraţi alături de bătrâni femei copii, iar alţi români fiind înrolaţi cu forţa în rândurile armatei maghiare şi puşi să lupte împotriva românilor, care-şi apărau identitatea, fiinţa naţională.

4. Atacurile, jafurile şi măcelurile gărzilor secuieşti şi maghiare nu sunt oprite decât de armata lui Iancu, care în mod disciplinat şi hotărât spun –oare pentru a câta oră? – Pe aici nu se trece!!!

5. Războiul ca orice război are diverse faţete, dar atât Iancu cât şi armata lui sunt adepţii acţiunilor care să nu afecteze populaţia civilă, protejând atât populaţia română cât şi maghiară. Astfel că în Ţara Moţilor, pe durata revoluţiei, maghiarii au fost în siguranţă, ceea ce nu se poate spune despre românii aflaţii în teritoriile aflate sub controlul secuilor şi gărzilor maghiare.

6. Cu toate că armata maghiară şi secuii s-au dedat la măceluri împotriva populaţiei civile române, mulţi maghiari şi-au salvat viaţa ca urmare a protecţiei oferite de Iancu. Acest fapt a fost apreciat de oamenii simpli maghiari şi a ieşit în evidenţă după revoluţie, atunci când Iancu a mers la Viena, când trecând prin Ungaria populaţia maghiară la primit cu simpatie, tratându-l ca: domnul Iancu.

7. Corect a fost Iancu şi-n faţa Împăratului, refuzându-i decoraţiile şi un domeniu în Silezia, până nu se face dreptate românilor. A socotit că cei ce s-au jertfit sunt mai în drept la favoruri decât el…

8. Vrednic a fost Iancu şi atunci când a organizat fastuoasa primire a Împăratului în Munţii Apuseni în speranţa de al câştiga de partea românilor şi a obţine o întrevedere directă cu împăratul. Refuzul Împăratului pentru această întrevedere a fost însoţită în egală măsură şi de refuzul Iancului de a se întâlnii cu împăratul în prezenţa „sfătuitorilor” acestuia. Iancu era convins că „sfătuitorii” împăratului ar fi contracarat rapid încercările sale directe şi sincere de a dobândii drepturi pentru români.

9. După aceste insuccese pe linie politică, cu toate că pe linie militară avusese o serie de succese notabile, Iancu ca un element de demnitate supremă socoteşte că este mai bine să se retragă din fojgăiala profitorilor postrevoluţionari, fojgăială în urma căruia poporului român nu-i rămâneau decât sacrificiile pe altarul revoluţiei.

10. Ca sacrificiu suprem pe altarul demnităţii naţionale Avram Iancu alege calea singurătăţii faţă de domni şi calea apropierii de popor[12], de foştii lăncieri şi puşcaşi ai revoluţiei, singurii pe care-i socotea apropiaţii lui.

11. Demn este şi-n raport cu rudele sale care-i vroiau averea[13]. Râvna acestora de a intra în posesia averii, îl apropiau şi mai mult de moţii din Ţara Zarandului, moţi care erau extrem de primitori, aşa că o mare parte din timp o petrecea printre crişeni[14]. Aceste peregrinării cât şi marea supărare pricinuită de ratarea unui moment istoric favorabil pentru românime, moment de dobândire a demnităţii ca popor, contribuie la şubrezirea sănătăţii sale şi declanşarea tuberculozei pulmonare ce-i aduce decesul la vârsta de 48 de ani, în urma unui morb de piept,  trecând în lumea veşnică a eroilor români..  Lipsa unei familii unite în jurul lui grăbesc deznodământul ce are loc în septembrie 1872, în Ţara Zarandului, pe a cărui poporeni îi iubea foarte mult.  

            Vestea că Iancul a murit se răspândeşte cu repeziciune printre români şi 3 zile şi 3 nopţi nu au încetat să bată clopotele în toţii Munţii Apuseni. Momentul de trecere a lui Iancu în rândul eroilor neamului a fost un moment de mare unitate al românilor.

12. Tot ca element de demnitate este şi faptul că toate cheltuielile privind înmormântarea realizate de primăria din Baia de Criş au fost plătite a doua zi de doi moţi până la ultimul creițer, fără ca aceştia să-şi spună numele.

Laurenţiu Jude

 

 

 

---

[1] Pe unguri îi numea fraţi. Acest fapt nu este întâmplător, în mod sigur  ştia originea etnică a multor aşa zişi maghiari.

[2]  Numai împreună ne putem bucura de binefacerile acestea….

[3] Împăratul după revoluţie a încercat să-l cumpere cu decoraţii şi o serie de avantaje materiale  personale , privilegii, pe care le-a refuzat, cerând în schimb să i se facă dreptate poporului şi apoi lui.

[4] Fiind foarte bogat şi nefiind căsătorit rudele l-au purtat prin procese după revoluţie pentru a ajunge la avere.

[5]  Niemneş – nemeş. Nemeşii erau o pătură socială cu oameni foarte activi, ce a început să se formeze odată cu venirea armatelor habsburgice în Transilvania. Era constituită din persoane cu spirit întreprinzător, care sesizând oportunităţile oferite de Armata Austriacă şi Curtea de la Viena cu tot sistemul ei administrativ, s-au lansat în afaceri profitabile cu aceste noi instituţii, forme de organizare influente în acest spaţiu geografic. Adaptându-se foarte bine politicii necesare momentului respectiv şi fructificând oportunităţile s-au îmbogăţit rapid. Deja în timpul Răscoalei lui Horea deveniseră extrem de bogaţi şi influenţi politic în imperiu.  O mare parte din nemeşi erau români sau de origine română, mulţi erau aromâni veniţi din sudul Dunării. Ei  sau părinţii lor s-au adaptat rapid cerinţelor imperiale şi pentru a fi mai credibili şi-au mai adăuga la nume un „ sz”, „k” „y”, au mai dublat nişte litere, au schimbat religia, şi-au botezat copii cu nume la modă, vorbeau ungureşte şi nemţeşte, se îmbrăcau după moda de la Viena sau Budapesta, gândeau după cum cerea Curtea de la Viena,… şi determinau Curtea de la Viena să gândească cum doreau ei. Au cumpărat moşii, iar Curtea Imperială le-a acordat titluri nobiliare. Nemeşii nu erau iubiţi nici de români şi nici de vechii nobili.

[6] De fapt elitele maghiarilor  şi ale secuilor se organizaseră, stabiliseră programul de acţiune şi trecuseră la implementarea lui.  

[7]  Sfârşitul mileniului  I şi începutul mileniul al II-lea aduce în Transilvania mari transformări etnice. O parte din populaţia valahă a timpului şi-n special conducătorii de ţară (tarabostes) cu anturajul lor, pentru a câştiga privilegii sau pentru a şi le păstra trec de partea familiei arpadiene, trec la catolicism. Treptat cultura şi civilizaţia catolică promovată de această familie regală (ce în timp va deveni cultura şi civilizaţia maghiară) este însuşită de noii nobili în formare, devenind în timp grup etnic. Grup ce-şi continuă evoluţia istorică chiar şi după ce familia regală arpadiană este înlăturată de la tron şi înlocuită cu reprezentanţi mai docil intereselor Apusului.

            Tot la începutul mileniul al II-lea în Transilvania sunt aduşi numeroşi „oaspeţi” care practic fragmentează unitatea politică a ţării, o descentralizează în trei părţi, descentralizare favorabilă stăpânirii străine. Transilvania având de fapt trei conducători politici cu teritorii practic autonome: unul al nobililor, altul al saşilor şi altul al secuilor. Adeseori, aceştia (nobili, saşi şi secuii) se războiau între ei; ori doreau stăpâni externi diferiţi; sau se uneau prin angajamentul politic, „Unio trium naționum”, împotriva unui adversar comun vechiul „proprietar” stăpân al  ţării, de la care luaseră pământurile prin „dreptul săbiei”,  pentru a-şi forma domeniile. 

 

[8] Până la revoluţia din anul 1848, practic nu au existat conflicte etnice între etnia maghiară şi română. Răscoalele precedente din Transilvania au adunat pe cei năpăstuiţi într-o singură tabără indiferent de limba vorbită, şi au luptat împreună împotriva nobilului român maghiarizat, ungur (neamţ, italian etc. autohtonizat-maghiarizat) sau nobilul secui. Până la Revoluţia din 1848 pe secui îi întâlnim adeseori luptând alături de români sub comanda voievozilor din Moldova şi Valahia, cât şi alături de români în Transilvania.

            O mare parte din populaţia maghiară şi nobilimea maghiară au ca bază străbună populaţia traco-daco-getică-masagetică, în care-şi găsesc rădăcinile, şi numai frământările istorice pe unii din aceştia i-au determinat să creeze  o altă cultură şi civilizaţie, respectiv etnie.

            În acest sens este incorect modul în care unii istorici traduc Unio trium naționum, pentru a spune că între maghiari şi români ura se pierde în negura istoriei. Această ură este un produs istoric foarte recent bazat pe lăcomia nobilimii transilvane (indiferent de etnie) şi lupta pentru puterea politică, ce în Transilvania a îmbrăcat forme extrem de violente şi cu consum de mari resurse. 

 

[9]  Pe unguri îi numea fraţi maghiari. Bănuind că revoluţia s-ar putea să fie  pierdută, şi că riscă extrem de mult, totuşi le întinde o mână de ajutor, dând dovadă de o profundă înţelegere a fenomenului istoric.

[10] Faptul că în prezent se mai găsesc indivizi care doresc să stârnească ură între români şi unguri, care să realizeze o descentralizare a Transilvaniei ca în evul mediu, sunt consecinţe tragice a neînţelegerii jocurilor politice care s-au derulat atunci, demult!, făcând din Transilvania un teritoriu uşor de împărţit; şi care nu înţeleg că sunt manipulaţi de forţe care doresc încă un conflict armat pentru ca resursele acestui  spaţiu carpato-dunăreano-pontic să fie controlat mai uşor din exterior.

[11] Asigură şi ordinea de la Adunare de la Blaj cât şi securitatea participanţilor.

[12] Avram Iancu era considerat de popor încă din timpul revoluţiei ca un posibil rege al unei Daco-românii

[13]   „Voiesc dară şi hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii….” (Avram Iancu, Ultima mea voinţă – fragment din Testamentul Iancului)

[14] Crişenii locuitorii ai Țării Crişurilor din care face parte Ţara Zarandului